Dimensiunea psihologică și reprezentarea condiției intelectualului rural în romanul „Viața de care fugim” de prof. Ioan Andreica

Gelu DRAGOȘ

Romanul Viața de care fugim de Ioan Andreica se înscrie în sfera prozei psihologice contemporane cu accente memorialistice și autobiografice, propunând o analiză a universului interior al intelectualului format și afirmat în contextul societății românești din ultimele decenii ale regimului comunist. Dincolo de aparența unei structuri fragmentare, organizate în șase capitole distincte, opera relevă o construcție unitară bazată pe continuitatea experienței existențiale a protagonistului Ion (Nelu), personaj care devine suportul unei ample investigații asupra raportului dintre individ, societate și propriul destin.
Prin tematica abordată și prin modalitățile narative utilizate, romanul valorifică resursele introspecției și ale analizei psihologice, ilustrând procesul de formare și maturizare a unui personaj confruntat cu dileme profesionale, afective și morale.
Cele șase capitole ale romanului – Destinul nu ne-a zâmbit, Ai locul tău în inima mea, Viața de care fugim, O să mă întorc acasă, Peste suflet nu se trece și Pasagera din dreapta – funcționează ca secvențe autonome ale unei biografii spirituale. Deși fiecare capitol dezvoltă o experiență particulară, toate converg către conturarea unui profil psihologic coerent.

Între neliniște și cunoaștere

Florina Nina Breazu

   În poezia „Suntem noi, oamenii...", din volumul Mângâieri tardive, domnul Valentin Lupea aduce în atenția cititorului una dintre cele mai vechi și mai tulburătoare întrebări ale omenirii: cine este omul și care este locul său în univers?    Poemul este construit ca o succesiune de interogații care nu urmăresc să ofere răspunsuri definitive, ci să deschidă noi orizonturi de reflecție. Autorul pășește pe teritoriul marilor preocupări filosofice, acolo unde certitudinile se împuținează, iar întrebările devin mai importante decât răspunsurile.    Versurile sunt străbătute de o profundă neliniște existențială. Nu este neliniștea omului dezorientat, ci a celui care caută necontenit sensuri, încercând să înțeleagă raportul dintre bine și rău, dintre rațiune și inimă, dintre infinit și limitele propriei condiții. Întrebările sale amintesc de frământările care au însoțit gândirea umană încă din Antichitate, de la reflecțiile lui Socrate și Platon până la meditațiile lui Blaise Pascal asupra omului situat între infinit și neant.

La porțile sufletului

Violeta Bobocea

    Mihaela CD a fost întotdeauna preocupată în operele sale de marile adevăruri existențiale , de marile teme și motive întâlnite frecvent atât în literatura română, cât și în literatura universală .
    Poezia Mihaelei CD dezvăluie căldura și sensibilitatea sufletului, dorul de părinți și de persoanele dragi, triumful vieții,iubirea- febra sufletului, trecerea ireversibilă a timpului, îndemnul de a merge mai departe, chiar dacă viața nu este întotdeauna așa cum ne-am dori, iubirea față de Dumnezeu, dialogul  cu ființa divină , rolul și responsabilitatea poetului în viață, în societate.
    Mihaela CD ne oferă în dar, nouă , cititorilor, nu numai versuri , dar și în proză, eseuri motivaționale, aforisme, adevărate lecții de viață lăsate posterității , adevăruri și sentințe , cercetând natura umană , profunzimea sentimentelor și subtilitatea vieții, într-o simfonie a gândurilor , a sufletului pur, sensibil.
    Sunt slove încărcate de simboluri, îmbrăcate în strai divin, slove ce mângâie sufletele, luminează existența .

Despre universul floral și confesiv al Ionelei Amalia Sima

Gelu Dragoș

Poeta Ionela Amalia Sima construiește un univers liric floral original în volumul de poezii „Floare albastră”, editura „Armonii culturale”Adjud, editor Gheorghe Stroia, montaj copertă George-Nicolae Stroia, tehnoredactare și corectură autoarea Ionela Amalia Sima.
Autoarea este o poetă contemporană din Baia Mare (născută la Suciu de Sus), remarcată în mediul cultural maramureșean prin activitatea sa literară și participarea la cenacluri locale și lansări de carte, inclusiv la Liga scriitorilor din Cluj Napoca. S-a afirmat prin volumele de poezie „Floare albastră” și „Oglinda sufletului”, volume care evidențiază o sensibilitate aparte și o preocupare constantă pentru universul interior al ființei. Actualmente profesează în calitate de psiholog școlar la Școala Gimnazială Mireșu Mare iar profesia aleasă îi vine ca o mănușă, fiind implicată trupește și sufletește în multe proiecte care se derulează în școală.
Volumul debutează cu poezia „Floare albastră” (care-i dă și titlul volumului) și reprezintă „Ars poetica” autoarei. Tema centrală este frumusețea idealizată a naturii și legătura ei cu universul interior al eului liric.

RĂSCOLIND PRIN VALIZA CU NESTEMATE  A LUI JOHNNY CIATLOȘ DEAK

Valentin Lupea

         Se află un mare adevăr în ceea ce spune Johnny Ciatloș Deak în CUVÂNTUL AUTORULUI cu care se deschide minunata sa carte, VALIZA CU NESTEMATE (Recenzii și cronici literare), Editura GLOBART UNIVERSUM, Montreal-Canada, 2026, și anume acela că "Drumurile unui cronicar nu se încheie niciodată, el este un călător al sensurilor, un spirit care traversează lumi literare diverse, adunând din fiecare câte o esență".
          Da, modul în care jurnalistul, cronicarul, scriitorul, editorul, colaboratorul în antologii, moderatorul și realizatorul, producătorul de emisiuni tv, promotorul cultural și, nu în ultimă instanță, criticul literar de vocație, Johnny Ciatloș Deak, examinează prin disecare, departajare și generalizare metamorfozele artei celor aproximativ 34 cărți și autori ai epocii noastre, împărțite în cele 7 secțiuni ale cărții, constituie un exemplu concludent de judecare critico-estetică deschisă a unor înnoiri profunde pe tărâmul creației literare. Oricum, valorile artei literare, și nu numai, se deduc de la sine în fondul permanențelor literare, indiferent de proveniența lor estetică.

NEVOIA DE IMPERATIV LA MARCEL MUREȘAN

Valentin Lupea

ORIZONTUL IMPERATIV, Editura CROMATICA, Baia Mare, 2026, cartea de debut a filosofului băimărean Marcel Mureșan, este o reușită carte despre cunoaștere în general, despre îmbinarea cunoașterii cu emoția provocată de artă și cultură, dar nu în ultimă instanță, de cunoașterea și înțelegerea omului, deoarece, așa cum însuși autorul mărturisește "... toate (cele n.n.) scrise de mine în această carte au un singur subiect: OMUL, cu toate treburile lui. Este perspectiva orizontului mirării lui. Este drumul omului spre plenitudine".(Din mărturisirile autorului - Dedicație).           Pentru Marcel Mureșan, scopul unei cărți este acela de a sădi în sufletul omului o anumită tensiune, care tensiune va trebui să rodească "în timp și care să se reducă în final la o adevărată estetică a unei expresii livrești"(Coperta a patra a cărții), deoarece numai estetica ne poate duce, în ultimă instanță, spre cunoaștere și frumos.

Meditaţiile lui Moise

George PETROVAI

Rugăciunea de pe muntele Nebo

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie

Poezii de George Petrovai

George PETROVAI

Regatul amintirilor (I) 

De-un timp trăiesc ce mi se pare 
că este noul început – 
am trupul în prezent înfipt 
și duhu-ntors înspre trecut, 

spre lumea-n care sunt un puști 
în casa mică, deșelată, 
dar fără seamăn căci eram 
părinți și frați întreolaltă. 

O văd pe mama cum torcea 
la lampa cu fitilul pâlpâind 
și-n poală-i cum eu capul mi-l puneam
s-ascult al fusului cânt blând. 

Poezii de Roxana-Gabriela Bogde

Roxana-Gabriela Bogde

„Lumina care coboară”

Un soare ce te arde pe obraz,
O lumină care nu te amorțește,
Și ai impresia că pe cer
Se vede lumina dulce a Învierii.

Un înger se conturează în lumină,
Pictat dintr-o imagine sublimă,
O rază ce coboară din văzduh,
Cu două aripi ce se duc spre apus.

Lumina se așază în pâlcuri,
Iar în locul lor rămân doar rânduri,
Ca și cum cerul, în tăcerea lui,
Ar picta coroana de pe fruntea Lui

Întâlnirea din pustie

George PETROVAI

Corul îngerilor:
Domnul este pretutindeni,
în ce-a fost şi-n ce va fi;
lăudată-I fie vrerea
prin puterea de-a iubi.

Căci Iubire El se cheamă
şi din ea ne-a zămislit –
cu iubire, de aceea,
de noi este răsplătit.

Lăudaţi şi cîntaţi
şi vă bucuraţi:
Fiul este printre voi,
Lui vă închinaţi!

(1). OARE, AȘA A FOST SĂ FIE?

Valentin Lupea

          Marți, 20 ianuarie 1987, orele 17, 50. Sosec acasă de la ședința de analiză a muncii, ținută cu directorii de școli, la Tg. Mureș, sub directa organizare și îndrumare a Inspectoratului Școlar Județean Mureș. Obosit, ca de obicei, după astfel de ședințe, cu capul plin de gânduri și cu geanta încărcată de "adrese" și de "situații" care cer urgentă rezolvare, mănânc în grabă cu gândul de a mă odihni puțin.
          Atât soția cât și mama soacră, ba chiar și fetița, se ocupă de mine cu o amabilitate sporită. În clipa aceea nu mi-am dat seama, mă simțeam măgulit de atenția acordată. De fapt, de mic copil, simțeam o foarte mare plăcere ca cineva drag să se ocupe de mine. Tare mult îmi plăcea să mă las alintat.
          A doua zi, dimineața, în pat fiind, am priceput care a fost motivul acelei atenții sporite față de mine, peste cotele normale, în momentul în care soția, cu gravitate și cu emoție în voce, îmi mărturisește un lucru pe care eu nici măcar nu-l bănuiam.
          - Ascultă-mă, Valentine, și nu te speria! Auzi? Să nu te sperii!

ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 2

Eugen Oniscu

Capitolul (2)

Într-o frumoasă dimineață de toamnă, după ce Octavian luă micul dejun cu familia sa, într-o atmosferă de bucurie și destindere, așa cum numai în familie un om poate găsi, plecă din orășelul său spre un alt oraș, unde trebuia să aibă loc o lansare de carte. Călători cu un microbuz, alături de alți călători, admirând câmpurile îmbrăcate în culorile toamnei. Peste tot vedea belșugul toamnei și asta îl încânta. Toamna, cu mireasma ei, îi aducea bucurie în suflet, dar mai ales era bucuros că mergea spre acea întâlnire literară unde avea să întâlnească prieteni și colaboratori ai revistei.
Scriitoarea ce avea să-și lanseze cartea în acea zi se numea Delia Andreescu, iar cartea ei era un roman de dragoste, pe care îl scrisese cu multă pasiune și cu un final dramatic. Octavian lecturase acel roman, ba mai mult de atât, câteva capitole le publicase și în revistă. Cu acea ocazie, el era unul dintre cei ce trebuiau să vorbească despre autoare și carte, iar asta îl încânta. Își pregătise minuțios cuvântarea, iar în timp ce călătorea cu microbuzul își dezvolta în minte unele idei pe care dorea să le accentueze în discursul său. Era bucuros pentru că avea să fie din nou prezent în lumea literară și să discute cu unii scriitori despre cărți și autori. În astfel de momente se simțea precum peștele în apă.

ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 1

Eugen Oniscu

„Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: «Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne bătătoare la ochi. Nu se va zice: “Iat-o aici” sau “Iat-o acolo”. Căci Împărăția lui Dumnezeu este între voi.»”
(Evanghelia după Luca 17:20–21)
 
Capitolul 1

 Viețile unor oameni sunt marcate de dramatism, dar au și bucurii, iar privite în ansamblu devin fascinante. Așa era și viața lui Octavian Tudor, care, dintr-un anumit punct de vedere, era frumoasă, iar dintr-un altul, grea. Frumoasă pentru că, în timpul liber, se dedica literaturii, iar acest lucru însemna foarte mult pentru el. Era redactor la o mică revistă din provincie și toată acea muncă literară, pentru care nu era remunerat, îl încânta. Deși era conștient că revista sa se afla în umbra marilor reviste din capitală și a celor de prestigiu, cu o anumită tradiție culturală, era totuși mulțumit de activitatea pe care o desfășura pe ogorul literaturii, considerându-se doar un salahor al condeiului.

Afară plouă, Alessandro

Simona Cratel

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Ospiciul local

Flavius Lucăcel

PERSONAJELE :

Lola

Greta

Roli

Lulu

Tinoleti

Vocea de la difuzor

Scena 1

Locuinţă spaţioasă, o aripă a casei elegantă, cealaltă lăsată în paragină. O parte din acţiune se va desfăşura în beciul casei, amenajat ca ospiciu. Locatarii, oameni comuni, de profesii diferite, dar cu idealuri asemănătoare: să trăiască bine, să moară frumos. Toţi în beciul casei, spaţiul de terapie al ospiciului local, urmăresc la televizor ştirile politice.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

(17) PROBLEMA PLĂCERII. FRUMOSUL CA PROMPTITUDINE A FUNCȚIEI SENZORIALE

Valentin Lupea

          Semnificația plăcerii i-a derutat pe criticii Renașterii la fel de mult ca și semnificația armoniei. A cui plăcere să fie luată în considerare? Și de ce să fie plăcerea un criteriu al frumosului? Aceste întrebări cereau imperios un răspuns în mințile celor mai profunzi dintre ei. Și au răspuns ezitant, când făcând apel la gustul majorității drept cel mai bun criteriu, când zicând că numai pictorul se poate încrede în plăcerea sa ca judecată artistică adevărată, când mărturisind cu toată sinceritatea că argumentul, ca și frumosul, este o enigmă. Numai un pictor poate emite judecăți despre pictură, spunea Durer. Dar adăuga următoarele: "Însă oricine a făcut vreo lucrare poate s-o așeze în fața unui om simplu și să-l lase să o judece. Se prea poate ca înșiși neciopliții și nepricepuții să spună ceva folositor".(Durer, HRANA UCENICULUI PICTOR, pp. 101, 102). Iar Leonardo a spus cu încă și mai multă umilință: "Desigur, nu trebuie înlăturată nicio părere, a oricărui ar fi, în timp ce pictezi; știm bine că omul, oricare ar fi, știe cum arată un alt om și va judeca fără greșeală".(TRATAT DESPRE PICTURĂ, p. 46, fragment. 72). Iar Alberti credea că arta rătăcește, nu când o rupe cu tradiția, ci când încetează a-și propună ca țintă plăcerea tuturor oamenilor.

(16) ENTUZIASMUL POETIC. FRACASTORO: POTENȚAREA NATURII

eCreator.ro

          Progresiunea constantă spre libertatea umană prin selecție, respingere și entuziasm sintetizator este rezumată, pentru poezie, de Francastoro în felul următor: întâi poetul "a început să modeleze sunete, să aleagă muzicalul și să respingă nemuzicalul, ori să le lege cât mai bine cu putință, să se complacă mai ales în metafore, să dea atenție sonorității și suavității și, pe scurt, tuturor celorlalte podoabe ale limbii. Apoi și-a propus să se ocupe de metri și picioare, să facă versuri și să vadă care este potrivit fiecărei idei. Drept conținut, a dorit numai frumosul și excelentul căruia să-i atribuie numai însușiri frumoase și admirabile. Dacă acestea lipseau, el și-a propus să le plăsmuiască prin metafore, să pornească în căutarea de digresiuni și comparații și să nu piardă din vedere niciunul din celelalte artificii care țintesc la excelența rostirii, topica, tranzițiile, figurile și alte ornamente nefolosite astăzi. De îndată ce a strâns laolaltă toate frumusețile de limbaj și subiect și le-a dat glas, a simțit furișându-i-se în sine o anumită armonie miraculoasă și aproape divină și cu care nicio alta nu se putea asemui. Iar apoi și-a dat seama, ca să zic așa, că și-a ieșit din sine. Nu se putea stăpâni, ci delira asemeni celor ce iau parte la misterele lui Bacchus și-ale Cibelei când fluierele încep să cânte și le răspund tobele"(Girolamo Fracastoro, NAUGERIUS, SIVE DE POETICA DIALOGUS, trad. Kelso, în University of Illinois, Studies in Language and Literature, Urbana, 1924, vol. IX, Nr. 3, p. 65).