ian Jubileul în societatea românească ar fi trebuit să vină. Se împlinesc în Decembrie treizeci de ani de când a avut loc o schimbare totală în societatea românească după lovitura de stat dată statului socialist român, un nod în gât capitalismului occidental. Cauzele şi formele de schimbare a societăţii româneşti  din Decembrie 1989 acum nu mai contează, cert este că din 1990 schimbările s-au petrecut pe voia deţinătorilor de capital şi de putere pe plan mondial, toţi au tras de hoitul României inclusiv majoritatea românilor ajunşi la ciolan prin ,,frumoasa democraţie”.  Practicile au fost libere aşa cum au strigat tânăra generaţie socialistă ,,Libertate, Libertate”  şi Libertate a urmat, libertate la furat, libertate la dus din ţară tot cu rădăcini sau fără rădăcini, din şcoli şi arhive de pe câmpuri şi ogoare, din munţi şi de sub munţi, pentru că atunci Jubileul organizat dinafară cerea să se înceapă de la zero.  Adică să se facă lumea românească cu josul în sus, numai că josul în sus nu a reuşit, adică nu toţi nomenclaturiştii comunişti sau dus la fund sau jos, jos, au coborât ei până la umbră undeva, pentru că la răcoare nu s-a dorit şi de acolo sau îmbrobodit cu niscai capital. Au cumpărat spaţii, au vândut păduri, ce mai, ce s-a putut, chiar şi ţara prin faimosul plan de acoperire ,,Noi nu ne vindem ţara”  cu final ,,O dăm gratis” cu ciubuc.

ianSe spune că uneori sau frecvent omul ca fiinţă superioară se opreşte din cotidian şi îşi face bilanţul, şi apoi decide încotro şi cum, dacă sunt care nu fac aşa, ei îşi suportă consecinţele, dar şi cei care o fac şi nu o fac bine, tot suportă consecinţele care de multe ori sunt fatale sau afective. Pe unii îi frâmântă ani la rând drumul profesiei pentru care vor lupta, dacă nu v-a fi ceva ce să le ridice probleme şi totuşi unii nu reuşesc să facă cum îşi planifică din motive de destin sau de împrejurări, familie, sistem, neputinţă. Aşa ajung unii de se duc la serviciu ca la ştreang sau doar să facă bani, sau să ciupească ceva. Luna trece, leafa vine. Cei ce reusesc o bună  meditaţie, planificare, ei sau familia, se pot numi norocoşi şi de aici vin toate. Nu sunt supuşi consumului exagerat de energie, nu ştiu ce e greul, stresul, pot să îşi frâneze viciile, pot să ajungă la o familie fericită sau cel puţin mulţumitoare. Ceilalţi ajung mânaţi de vânt, prin diferite familii, prin diferite vicii, prin diferite profesii, prin diferite locuri, viaţa fiind o zbatere sau o ratare şi caută medii de rezolvare uneori oculte de şi mai mare îngropare. Se spune că viaţa nu iartă, dar nici omul cu toată amăgirea spovedaniei. Relaţiile interumane greşite se plătesc până la câteva generaţii în ciuda faptului că omul spune la consolare: ,,I-am iertat” sau ,,Ce a fost a fost” acceptându-şi greşeala, plăţile râmân şi sunt consemnate ca atare şi se trăieşte ,,ca atare”, cum nu trebuia să fie, aruncând vina pe vicii, că doar oameni suntem, dar viaţa e alta.

tlEra o seară de septembrie. Doi tineri mergeau liniștiți pe ulița satului, cufundată tot mai mult în întunericul serii. Fusese cald în timpul zilei, ceea ce făcea ca să nu se simtă răcoarea nopții care se instala. Privindu-i pe cei doi tineri cât de liniștiți mergeau, nu puteai să crezi altceva decât, că sunt ori rude, ori doar cunoștințe. El era înalt, cu părul lung căzut pe spate, suplu, cu ochii mari căprui. Ea, o tânără firavă, cu plete negre. La fel și ochii, pe care privindu-i simțeai ceva ce semăna cu parfumul unui boboc de trandafir care te îndeamnă să-l miroși și să-l săruți. Când au ajuns în dreptul unei case, s-au oprit, parcă pentru a-și lua rămas bun. Era casa în care locuia tânăra fată. Dar, ceva se întâmpla, pentru că cei doi au rămas un timp privindu-se în tăcere. În liniștea din jur doar greierii ce-și acordau strunele îi priveau nedumeriți. Fata simțea că ochii băiatului o țintuiesc locului. Parcă pentru a-i ajuta, frumoasa nopții, Luna, făcându-și loc printre stele s-a aplecat cu drag asupra lor, învăluindu-i în razele sale fermecate. Ochii căprui au reușit să se facă văzuți și înțeleși de cea pe care o fixau insistent. Tânăra, care până atunci nu știa ce să facă, a simțit focul și căldura inimii celui ce o hipnotiza cu privirea. Fără să știe cum, s-a lăsat atrasă la pieptul acestuia, scăldată în lumina Lunii și tulburată de mesajul ce-i era transmis.

ianTrecuse doar câteva clipe de când crainicul de la radio anunţase prin tranzistorul de la capătul dormezei, ora unu, bineînţeles după miezul nopţii. Mă relaxam după indicaţiile unui poem de al meu înainte scris şi pe acordurile unei muzici binefăcătoare după o zi grea la clasă şi alte şedinţe şi înscrisuri. Telefonul de epocă  sună neaşteptat pentru aşa o oră târzie. Ridic receptorul din furcă şi după o scurtă răsuflare, interlocutorul o voce feminină mă interogă…
- Familia … N.C.
- Da, c-am aşa ceva, dar cu cine am onoarea
- Nu-ţi spun
- E, O.K.
–Vezi că te-am găsit
- Cred că nu ţi-a fost uşor. Şi de ce tocmai la ora asta
–De nesomn şi de dor de tine, am vrut să afli că şi acum îţi mai port dorul
– Bine, dar e foarte mult de atunci, e o jumătate de veac
- O fi dar în fibrele mele încă mai eşti tu
– Şi atunci de ce nu m-ai sunat ziua să am şanşa să te învit la o cafea
- Nu, nu se poate, de aici de unde sunt nu se poate, oricum nu mai vreau, mi-ar fi foarte greu

Raiul FlorilorNu demult de tot, mult mai încoace s-a întâmplat ce am eu a vă spune, dragi copii în această poveste, cu și despre flori.

La o margine de sat, adumbrită de o pădurice de fagi, se afla o căsuță, parcă desprinsă din lumea basmelor. Pereții văruiți în culoarea cerului, prispa îngustă, ferestrele mici, la care se zăreau perdeluțe din bumbac alb, lucrate de mâini harnice și pricepute, ușa înfundată de la tindă, acoperișul țuguiat, bătut în șindrilă, coșul înalt pe care se furișa fumul pe timp de iarnă, toate acestea îi dădeau un aer... mirific.
      Lângă casă, se afla o aplecătoare, sub care era improvizată o bucătărie de vară, cu toate cele necesare, ce-i drept, specifice timpului și locului, dar în care ordinea și curățenia erau personajele cheie.

În spatele și în lateralul ei, era atât de multă iarbă, încât vara, curtea era o oază de verde liniștitor, iar iarna, iarna când ningea, parcă o mare de alb se revărsa în ea, spre bucuria copiilor, care se bulgăreau cât era ziua de mare, și parcă tot nu le ajungea! Însă, cea mai frumoasă priveliște din curte, pe timp de vară, o reprezenta mica grădiniță de flori din fața casei. Mai era și grădina de zarzavat, dar aceasta, comparativ, era o mică... cenușăreasă!