Vasile Rodian Surasul(Vasile Rodian – „Surâsul potecii ascunse / Din Babilonia, Ed. Anthropos, 2003)

           Se poate pune problema unei seniorităţi a cuvântului, la ceas de amiază? Nefiind o întrebare pentru Radio Erevan, aşa cum ar putea părea. Da, se poate pune şi încă bine, necesar şi justificat. Nu individualizarea cât de asemenea nici asocierea pur semantică, puţin pretenţioase cu subsolul gândirii, ne pot da măsura valorică a gestului de expresie. Dacă surâde o potecă, n-am făcut mai nimic dincolo de surâs şi de potecă. Dacă însă are loc un ascunziş sub soare, atunci poate vui şi se poate colora trebuincios pentru minte ceva sublim şi anume o idee.
           Unde e în timpul acesta poetul? Într-un influx de iniţializare şi iniţiere, e şi nu e, stări confuze pot deveni convingătoare măcar de existenţa lor dacă nu neapărat şi de utiltate, spre performanţă ideatică putând duce elemente trăite sau vrute spe trăire, care contează până la a reprezenta fiindul.
           Vaile Rodian nu se are decât pe sine atunci când vine în această carte care ridică barierele drumurilor lăturalnice dar asta neînsemnând că mai puţin circulate. Cartea e una decisă pentru a fi gravă, pornind de la două conotaţii ce pot părea antagonice.

Thanas Medi „Dar ce faci cu pantofii, o întrebă străinul, în timp ce ea se îndrepta pierzându-se pe drumul pe care venise.” „Îi pun în fața ușii, îi răspunse, ca să pară că sunt oameni și la mine în casă...”. Cum să facem, să ne umplem viaţa cu paşi, cu gânduri de paşi, unii zdraveni, alţii încercaţi şi încă neizbutiţi… Există un simţ al cupolei întoarse pentru trăirile fragede, cele tinere şi cele înaintate în vârstă, care în stare sunt să răstoarne până şi cerul să-l facă invers ca pentru folosinţă personală. Cât de puţin îţi trebuie ca să îţi populezi viaţa cu mers, nici nu trebuie să auzi bine pentru a număra paşii, că şi clocoteşti de atâta mers al lor.
            Îmi spunea ieri Oana Anca Mihaela Glasu că e fascinată şi nu pricepeam de ce iară şi iară dintr-odată. Când îmi trimite două texte traduse de ea, mă lămuresc. Este vorba despre limpezimea scrierii aromâne din Albania, unde un fin observator şi cuvântător ştie să deşurubeze elementele strategice ale existenţei nu pentru a o strica, ci pentru a o căpătui altfel, mult mai pe înţelesul nervurilor ce au un rost atunci când sunt puse pentru a străbate fiinţa. Cum s-ar zice: ‘Fiori prin mine umblă/ Şi nu am trebuinţă…’(Adrian Păunescu) şi s-ar răspunde: ba ai…

chActivitatea profesională, didactică, ştiinţifică şi publicistică desfăşurată de Nicolae Grigorie, în general sub semnătura Nicolae Grigorie Lăcriţa, sau N. Grigorie Lăcriţa1, în perioada 1993 – 2016, arată o personalitate complexă, dedicată creației, științei și dezvoltării relației cu publicul pe care l-a servit permanent de-a lungul carierei. Conceptele sale despre viață și conduita publică au determinat lumea academică, științifică și culturală să-l recunoască drept o personalitate veritabilă a comunității craiovene şi naţionale, cu o activitate publicistică de anvergură națională, beneficiar al numeroase aprecieri din partea publicațiilor de specialitate, al mass-media şi al unor foruri academice.
Este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii din Craiova, curs de zi, secţia Finanţe, promoţia 1975, primind „DIPLOMA DE LICENŢĂ în ştiinţe economice, specializarea FINANŢE”, înregistrată la Minister sub nr. 222.769 şi la Universitate sub nr. 2.827/13 aprilie 1976, examenul de diplomă fiind promovat cu media 10 (zece).
După terminarea facultăţii, a lucrat în diferite unităţi de producţie, în compartimentele financiar-contabilitate; calculaţia costurilor, preţurilor şi tarifelor; organizarea şi normarea muncii; retribuirea muncii.
În decembrie 1978, în timp ce lucra ca economist în compartimentul financiar-contabilitate din cadrul Schelei de Extracţie Petrol şi Gaze din Craiova, a susţinut şi promovat examenul de înscriere la doctorat, fiind admis începând cu 15 ianuarie 1979 sub îndrumarea eminentului prof. univ. dr. Alexandru Gheorghiu din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, având ca temă „Perfecţionarea metodologiei de calcul şi a sistemului informaţional privind amortizarea mijloacelor fixe în industria extractivă de petrol şi gaze”.

ic001(Ioana Cîrneanu – „Eternitatea unei clipe”, Ed. eCreator, 2019)

             Pre-lungind anotimpul şi după-lungindu-l, pentru ca lucrurile să meargă rotund aşa cum au fost plănuite, schiţate şi parafate. Peisajul se dăinuie în muzica-metaforă, ca la o continuă nuntă de idei prezumtive despre fericirea clipelor întârziate pentru ca mai cu foc să apară pocnindu-se: „Mi-e toamnă și-i uscat în crânguri/ Îmi bate vânt de-nsingurare/ Mi-e trist și ploaie mi-e în gânduri/ Și cerul mi-e înstrăinare,/ Cad lacrimi albe printre rânduri/ Și-amar tresare-n slovă versul/ Mi-e toamna mea cu tine-n gânduri/ Și timpul nu-mi îngheață visul....” (Toamnă). Aceasta fiind numai una dintre toamne, cea de la pagina şase. Pentru ca să înceapă învârtelniţa întomnirilor fără deztomniri, cuprinsul unei cărţi fiind o perioadă de meditaţie neobosită.
             Planeta Melancolia era o metaforă de lung-metraj hollywoodian, pe care poate Ioana Cîrneanu o fi ciupit-o pe la colţuri. Dacă sunt clipe de eternitate, atunci poate fi şi „Eternitatea unei clipe”. Avem o carte care trebuie citită, o carte despre un eu subtilizat într-o profunzime programatică.

cop 1 Nadia„Ca orice lecție, ea trebuie să ajungă la sufletul copilului.
Contează doar felul în care se realizează acest lucru.”
(Nadia Urian Linul,
Lecția de istorie, în Povestea satului, p. 18)



                 Este o poveste între fiecare dintre noi și filele memoriei noastre. Este o poveste între fiecare dintre noi și „realitate”, așa cum este o poveste între noi și comunitate,  o poveste între fiecare dintre noi și oricine.
              O nouă carte a Nadiei Urian Linul, Povestea satului, a apărut în anul 2019, alături de titlurile Nu numai povești și Povești din sat, tot la editura eCreator,  o nouă carte în care antrenamentul povestitorului se oprește asupra a ceea ce aș numi enigmatica artă a povestitorului sau pedagogia Necunoscutului. Iar Povestea satului este o formă de  cartografiere a formulelor Necunoscutului trăit ca taină,  magie, tihnă, catharsis, purificare de patimi prin eternă (re)întoarcere la origini, o carte despre care îndrăznesc să afirm două idei pe care le voi susține. Mai întâi, dacă ar fi să spun ceva important pentru înțelegerea strategiilor în antrenamentul povestirii și pentru  meseria de povestitor, aș spune că trebuie să îmbătrânești ca să fii.  Or, dacă trebuie să îmbătrânești ca să fii (povestitor), dacă un adevărat povestitor trebuie să trăiască o succesiune de experiențe pentru a stăpâni „meseria”, atunci relația dintre povestitorul-pedagog și cititorul-elev trebuie să devină una dintre maestru și discipol.