ciunganAMNEZII

uitasem primãvara vine dupa iarnã
cuvântul dupã gând, gândul fecund dupã un altul,
cu gleznele jumate în zãpadã, jumãtate dezgolite-n ierburi
mai caut aripi sã m-ajute sã încerc mãcar jumate saltul

uitasem anotimpul în care m-am nãscut
pãrea sã fie o sãrbãtoare de-nviere
a trupului fragil surpat sub pleoapa de pãmânt
privind cum iarba încolţind viaţa primãverii înapoi şi-o cere

Viorel cerSeninPrintre cioburi de suflet
trăiam într-o cameră, oare
eu, tu și cu noi
e ploaie, e ceață
țigara arde pe masă
mă întreb iarăși și iar,în zadar
unde e viața, de ce fuge mereu
cafeaua amară se răcește acasă
ochii curg ca să vadă
clipa din urmă rămasă în ceață
tu taci, eu tac într-un gând
cuvântul arde pe rug
alerg după pași ca să fug

ecreator„Neamțul cercetează lucrul tactios, pe dos, pe față.
La surtuc de are pată el chemia o învață.
Ani întregi mereu citește spre a ști cum se cuvine,
Cu ce chip din cît și lână iese petele mai bine.
Dar când știe toate celea ­ cu ce scop le știe toate? ­
Când surtucul cu pricina e o zdreanță fără coate!”
Hoffmann von Fallersleben
(Traducere de Mihai Eminescu)

 Plăvane,

de când prostia ți-e lege și amantă
adică de pe-atunci când te-ai născut,
mintea ți-a avut o singură constantă,
să se lăfăiască doar din împrumut

stumbra

era fericită
cobora în piruete pe străduța întunecată
iubea și știa că e iubită
s-a oprit din dansul fericirii
lângă o umbră căzută pe caldarâm
a vrut să vorbească cu el
să-i aline întunericul pentru o clipă
și i-a întins o caramea învelită în staniol
umbra a refuzat-o privind-o cu ochi triști
ea a zâmbit și a vrut să plece
dar ochii verzi-căprui nu o lăsau
simțea că îl cunoaște dar nu mai știa
unde și când se întâlnise cu umbra

secere1.

grafica dimineților reci
alunecarea pământului
de sub picioarele mele
și absența ta
erau semnele apocalipsei

la sfârșit au plecat cocorii
fanfara din parc
și fotograful

nu mai e nimeni altcineva
în această iubire
de plastic