E trist să stai în gara vieții…
E trist să stai în gara vieții,
Să priveghezi niște hoinari,
Apoi să treci prin frigul ceții
Și să-ntâlnești copaci bizari.
Nu poți rămâne, iar, nedumerit
Pe banca cea îndepărtată,
Nici gândul nu-ți mai e cumplit
Și ochii nu-s ca altădată…
E monoton să-nvingi tot umbre,
Să cazi-ndărătnic în nămol,
Apoi să arzi în clipe sumbre
Când vântul bate mai domol.
Nu poți să râzi necontenit
De labirinturi și probleme
Un suflet e-n continuu obosit
Dacă-n tortură veșnic geme.
Un lucru onorabil și plăcut
E să te ridici din calendar,
Să-l lași cu totul în trecut
Să nu-ți pierzi viața în zadar.
Odată ajuns, uită gara, și peronul!
Ferm, convins! Mergi mai departe!
Iar de vei părăsi rapid vagonul,
Să-l lași așa cum scrie-n carte!
E timpul de scris Decameron…
Bieții neghiobi se avântau în prostie,
în excese de furturi, de averi și banchete…
Au așezat masa pe fruntea oamenilor simpli.
E mai ,,benefic” să te dai în chef pe timp de sărăcie,
când unii n-au nici haină, nici pantof?
Să piară? Nu-i deloc ușor…
Aveau imunitatea ,,robului umil”
ce s-a obișnuit să fie hărțuit
de gloata nerozilor proaspăt parveniți!
Toți o priveau pe Afrodita cum flirta cu Ares!
Cei amețiți de aur tot râdeau în hohot,
crezând că pruncii zeilor îi vor sluji.
Acum… În parc sunt doar Phobos și Deimos…
Ei merg cadențat, îndreptandu-se către mulțime.
Zâmbesc ironic tuturor… Și boierului, și cizmarului…
Bieții neghiobi sunt cam îngândurați…
Se tem să nu îi salute și Hades…
Dar de unde licoare? Nici pomină de ea!
Destinul își are planul său tainic
în care aurul nu mai are valoare…
Unica oportunitate actuală este
scrierea unui nou Decameron…
Acolo se vor întâlni cei
care întruchipează ciuma adevărată,
virusul neroziei și al putrefacție interioare!
Să scriem o carte! Apoi, să închidem în ea
toți mârșavii ce ne-au forțat ani mulți
să ne-ntâlnim cu frica și teroarea,
iar acum să avem o astfel de inspirație tristă
de a scrie pe timp de ciumă,
când unii urcă pe cadavre…
Fulgii din păr…
Vântul mai frământă un fulg din păr,
Și parfumul, camaradul meu iubit,
Mă-amețește cu aroma florilor de măr,
Ca să accept și timpul ce m-a părăsit.
Nici pasul nu-i acel de altădată,
El se-ndreaptă spre meleag neclar,
Lăsând cu mine o speranță mată
Ce spulberă și ultim gând amar.
Nu-mi pasă de un vifor al uitării,
Doar el aduce fericire în prezent,
Participând la taina dezmembrării
Dintre o pace și-un trecut dement.
Apoi o ploaie caldă se revarsă
Peste un chip ce-a înghețat demult
Și nu mai simte acum el nicio farsă,
Nici nu acceptă-n jur fir de tumult.
Mi-am hărăzit o artă a gândirii,
Să pot conchide liniștea din hău,
Să părăsesc pe veci casa mâhnirii
Și să mă desprind de tot ce-i rău!
Livada cu vișini...
Livada cu vișini e iarăși în floare!
Te ademenește cu eleganța sa divină,
apoi te-mbată cu păcatul mândriei!
Cum poți să nu cazi în mreaja ispitei
când livada se mândrește cu ea însăși?
Își adulmecă aroma frumuseții extravagante,
provocându-te la un lanț de sentimente diverse...
E o corelație profundă și indispensabilă
între ninsoarea de petale și inima
ce bate în ritmul picăturilor de ploaie...
Îi mărturisești livezii toate emoțiile,
ea te ascultă galeșă, apoi te îmbrățișează
cu aroma ei paradisiacă și te admiră.
Privește cum razele de soare fug jucăușe
printre firele tale de păr proaspăt încărunțite...
E nemaipomenit dialogul cu livada!
Fiecare vișin îți șoptește câte un compliment
și te umple de curaj, de forță lăuntrică, de fericire...
E o pregătire precoce pentru eventualele griji cotidiene.
Livada știe ce face! Ea are menirea ei decisivă
în fiecare suflet și în fiecare cuget!
Încă o petală se întrece cu raza de soare!
Probabil e o presimțire, o așteptare
a unui ipotetic amurg violet...
Livada cu vișini poate să vorbească!
Ea știe să facă tratative cu orice suflet,
chiar și cu cel mai întristat sau înverșunat!
Nocturnă...
E trecut demult de miezul nopții,
iar din gânduri ies buluc scântei...
Ar fi timpul să-mi transform creierul
în păstorul perseverent și grijuliu
ce-și numără asiduu oile infinitului...
Renunț instantaneu, fără remușcări,
la această activitate tradițională!
Am de numărat grijile, regretele și oile
pierdute, întâmplător, prin viața mea.
Aud doar muzica liniștii
care, în noapte, are și formă, și aromă,
astfel, încât halucinează sufletul
până-l duce, domol și drăgăstos
în delirul uitării și al speranței.
Îmi reazem repede cugetul de Cer
și de privirile iubite cu toată inima.
Până și orologiu se relaxează,
ezitând să mă mai cheme la somn.
În jur e o liniște ce va aduce
un răsărit luminos și vioi.
Mă acopăr atent cu un nor,
iar genele mă anunță fericite
că e timpul să transform în vis
silențiul paradisiac ce mă încântă.
Nocturna e splendidă fără oi și socoteli!
E mai frumoasă în abisul gândurilor luminoase!