…Pentru rudele din partea unchiului David, al doilea ca vârstă dintre cei patru fraţi, am acelaşi sentiment de dragoste ca şi pentru fratele meu. Când unchiul Favid  a murit, în anul 1953, eu aveam doi ani iar  cei patru copii pe care îi avea cu soţia lui, mătuşa Măriuţa, aveau între 4 şi 13 ani. După ce s-a prăpădit de tânăr, atât mătuşa Măriuţa cât şi cei patru veri au luptat din răsputeri şi nu s-au lăsat copleşiţi de cruda soartă, dimpotrivă, prin muncă şi inteligenţă au reuşit în viaţă. Cei doi fraţi rămaşi în viaţă, Tata şi unchiul Nelu nu i-au prea putut ajuta material, au muncit cum au putut şi s-au descurcat dar, tatăl meu cum am spus avea oarece inteligenţă şi i-a ajutat cel puţin cu sfaturi. Din anul 1953 şi până prin 1958 au mai rămas în zonă după care, un frate de-al mătuşii Măriuţa, un om înstărit trăind în Lugoj unde probabil s-a stabilit tot în timpul crizei din 1949, le-a oferit o căsuţă acolo în Banat, destul de bună şi spaţioasă pentru o mamă cu patru copii dintre care fata cea mare tocmai se căsătorise şi era “pe leafă”. Amintiri mai plăcute am din perioada când încă erau la Homorod, eu aveam 6-7 anişori şi adoram să fiu în preajma lor mai ales când făceau năstruşnicii. Oara era cea mare ,urma Gicu mai mic cu vreo doi ani, Vasile tot aşa cu vreo doi ani mai mic şi Ani, mezina mai mare ca mine tot cu doi ani. Locuiau la o mătuşă sufletistă care nu le percepea chirie, tanti Miţa, bună vorbitoare de limbă franceză, trecută prin case mari din  Bucureşti în perioada interbelică.

Nu avea copii cu soţul ei poreclit Ţuţuca, de fapt Gheoghe, de unde a derivat în mod misterios porecla. Cum nu aveau copii, tanti Miţa era mare iubitoare de câini şi avea vreo patru dar şi o groază de pisici din cauza cărora, când veneam seara din vizită de la Tanti Miţa, ne punea mama să ne dezbrăcăm în antreu să ne golescă de purici. Când băieţii, Vasile, Gicu şi amicul din vecini, Mircea, poreclit Hep (vă amintiţi de slăbănogul care îmi cerea pâine pentru pescuit şi el o mânca?) se plictiseau de ţurcă, hoţii şi jandarmii, fotbal cu te miri ce băşică de porc sau alte jocuri rurale, căutau să facă rele. Campion la făcut rele era Vasile, cel mai mic dintre cei doi băieţi, un copil de o energie ieşită din comun. Ce i-a trecut lui prin cap la un moment dat? Cum nu suporta pisicile, poate şi din cauză că ne umpleau pe toţi de purici când tanti Miţa ne chema în tindă să ne dea mere şt pere, Vasile care avea atunci poate 12-13 ani, a prins o pisică, i-a băgat gaz de la lampă în fund şi i-a dat foc. Pisica deşteaptă, unde era să fugă cu focul la cur, decât în şura cu fân şi paie. Norocul a fost cu Gicu, fratele mai mare şi mai liniştit şi cu Mircea un copil deosebit de cuminte care au fugit după mâţă, au reuşit s-o prindă şi s-o arunce în râul care curgea pe lângă casă şi în care pescuiam noi. Altfel ieşea o mare catastrofă deoarece în zona noastră oamenii nu au judecat cu capul şi s-au construit şi câte 10-12 şuri uriaşe, lipite una  de alta. Pe la începupul secolului trecut chiar au ars la Caţa vreo şapte şuri în urma unui trăsnet. Au plecat apoi la Lugoj cu căţel şi cu purcel cu un vagon de marfă în care şef de vagon, adică însoţitor cum prevedea CFR, era sărmanul Gicu având atunci cam 16 ani. La Lugoj s-au realizat toţi, Oara la un atelier de ornamente, Gicu a făcut o şcoală tehnică veterinară, Sile frigotehnist la abator iar Ani asistentă medicală. O bună perioadă de timp le-a mers din plin. Când m-am însurat, de comun accord cu viitoarea soţie, i-am rugat pe Vasile şi pe Victoriţa (soţia lui) să ne fie naşi şi totul a fost bine. Ceva mai târziu, avea să se întâmple un episod tragi-comic, pe moment, dar care se putea transforma într-o adevărată tragedie.  Şi cum spuneam, Vasile sau Sile cum i se spunea în familie şi Victoriţa ne-au fost naşi de cununie şi am făcut o nuntă, cum altfel decât…ca în poveşti. Nici pe departe, una modestă din care am scos cât să nu ne oprească şeful restaurantului la spălat vase şi podele. Dar a fost bine. Episodul de care vă spuneam că se putea sfârşi tragic s-a întâmplat prin septembrie 1989 deci cu câteva luni înainte de evenimentele din decembrie. Era o sărăcie cu lustru mai ales în rândul braşovenilor pedepsiţi de Ceauşescu pentru revolta din noiembrie 1987. În alimentare se găseau: porunb fiert la borcan, ştevie, conserve de stavrid şi cam atât. Pentru tineri, acum pare incredibil, erau cartelizate ouăle, uleiul, zahărul, pâinea şi altele dar în cantităţi extrem de mici. Ştiu că primeam de 23 August şi de 1Mai Muncitoresc 1kg de carne de porc de persoană şi cam asta era totul. Dacă ţăranul îşi tăia viţelul din ogradă era trimis în puşcărie. Naşul Sile era frigotehnist la un mare abator din Lugoj şi ca să învingă frigul, mai trăgea câte o “răchie” înainte să intre la răcoare în camerele frigorifice. Dar să vedeţi cum era să intrăm amândoi la “răcoare”. Era prin septembrie 1989 după cum ziceam şi mă sună Sile, el la Lugoj, eu la Braşov. Se simţea în telefon că avea ceva la “bord”. Fără prea multă introducere îmi zice: Mâine vii la Lugoj cu o valiză mare sau chiar două! Mă gândeam că e atât de beat încât nu ştie ce şi cu cine vorbeşte. Zic: dar de ce Sile? la care mi-a răspuns scurt să nu mai pun întrebări. Dau telefon şefului la serviciu să mă invoiască, era într-o joi, pun mâna pe un valizoi din carton maro şi iau drumul Banatului. Ajung seara pe la orele 21 la Lugoj, sun la uşa naşilor dar…nimic. Mai sun o dată apoi am văzut mişcare în găurica vizorului, brusc s-a deschis uşa iar Sile, cu o mişcare tot la fel de bruscă m-a prins de mână m-a tras în casă şi cu aceeaşi viteză a închis uşa şi a pus siguranţa la yală. Când am intrat în bucătărie era să leşin. Toată bucătăria era plină ochi, cu carne. Pentru prima dată am văzut o pulpă de vacă, întreagă. Era uriaşă şi erau vreo patru. Cotlete, coaste. vrăbioare, limbi, până şi cozi şi ugere din care iese cea mai bună supă. Pe undeva, pe la 12 noaptea, una din pulpe învelită într-o pătură, Sile a dus-o în portbagajul Daciei1300 proprietate personală. Sspre norocul nostru, pe străzi era beznă şi asta iar poate fi o curiozitate pentru tinerii născuţi după ’89. Noaptea, străzile nu erau iluminate nici în Bucureşti, nici în Lugoj. Ne-am urcat în maşină şi am mers undeva mai la marginea oraşului, într-un cartier cu case destul de frumoase ba chiar şi cu vilişoare. A sunat Sile la soneria plantată pe stâlpul unei porţi şi din casă a apărut o persoană căreia nu i-am văzut chipul, totul petrecându-se sub umbrela neagră a nopţii. Acea persoană a luat pulpa de vacă pe spinare, a intrat în casă fără să aprindă vreo lumină iar eu cu Sile ne-am urcat în maşină şi ne-am întors acasă la bloc. În maşină mi-a spus Sile că persoana respectivă era inginerul şef de la abator. Cum a scos Sile cam 400 de kilograme de carne din abator, e uşor de priceput. Mână în mână cu portarii. Am intrat în casă, am băut câteva pahare de răchie şi ne-am culcat deoarece urma o zi grea, cel puţin pentru mine. A doua zi, dimineaţa pe la ora 7, Sile a dat deşteptarea iar naşa Victoriţa a intrat la treabă în bucătărie. Între timp, lângă valizoiul meu a mai apărut unul cam de aceeaşi mărime. Urma să fie burduşite cu pulpă, muşchi, vrăbioare şi vreo patru limbi de doi metri puse cap la cap. Vreo 40 de kilograme de carne în total. Puşcărie sigură pe cel puţin zece ani eu şi 15, Sile. Spre Braşov era un accelerat nr. 223 care se forma la Timişoara spre Bucureşti, via Braşov. Când valizele erau gata închise şi puse pe hol, Sile a început să-mi facă instructajul cu lux de amănunte. Prima dată mi-a spus că trenul încă nu va fi aglomerat la Lugoj, urmând să se aglomereze pe traseu. Aşa s-a şi întâmplat. Următoarea instrucţiune era să pun valizele în compartimentul în care aveam locul şi să dispar în alt vagon sau în vagonul restaurant să fac ce ştiu, să fumez, să citesc, dar numai lângă „morţi” să nu stau. Victoriţa avusese grijă să împacheteze carnea în folii de naylon ca să nu miroasă sau să curgă. Zis şi făcut.Am târâit valizele în maşină şi aţă la gară. Cred că aveam pulsul două sute. Nici Sile nu era indiferent, dar se vedea experienţa în micile hoţii de câte 4-500 de kile de carne de vită pe care scria Jilava. Am făcut tot ce mi s-a spus în speranţa că voi ajunge acasă fără peripeţii, dar abia începea marele coşmar. Mi-am aranjat cuminte valizele cu „morţii” sus la bagaje, spre norocul meu nu mai era nimeni în compartiment de fapt chiar în staţie la Lugoj nu cred că au urcat mai mult de 2-3 persoane, am tras aer în piept, am ieşit din compartiment , mi-am aprins o ţigară, atunci se fuma cam peste tot, şi am dispărut de la locul fierbinte. Am încercat să intru la vagon restaurant dar mi s-a spus că doar pe la ora 11 deschide. Trăgeam cu sete din ţigară, priveam intens pe geam la minunatele noastre „peisage” dar cu gândul la „morţii” din valize, aveam ceaţă pe ochi. La un moment dat a venit şi „naşul” i-am întins biletul chiar fără să mi-l ceară şi asta pe un acut fond de emoţie şi teamă cumplită, naşul surprins de gestul meu mi-a aruncat o privire prin care parcă vedeam că intuieşte că ceva nu e în regulă cu mine. Starea tensionată care zăcea în mine era justificată de pericolul anilor grei de Jilava. Dar cu naşul nu am avut probleme, el văzându-şi de bilete şi ciubucuri care funcţionau la greu. Într-adevăr, fix la ora 11 s-a deschis vagonul restaurant în care am fost primul client. De fapt, tot ca o curiozitate pentru tinerii care doar au auzit despre austeritatea acelor ani, să vă spun de ce se deschidea restaurantul doar la ora 11 dimineaţa. Până prin anul 1976, toate crâşmele funcţionau ca şi acum iar ţuicarii, în drum spre serviciu intrau la „una mică” dimineaţa la ora şase başca jumătatea din traistă. Atunci mult iubitul Ceauşescu a dat renumitul decret 400 prin care toate „unităţile” – a se citi cârciumile - să se deschidă la ora 11. Şi cum spuneam, intru în restaurant, ezit câteva secunde unde să mă aşez de parcă asta mai conta în cazul în care eram încolţit. După o jumătate de oră bună, a venit şi ospătarul, o acritură de om care mi-a spus fără să îl întreb că băutura se serveşte numai cu mâncare. Îl întreb ce are de mâncare, îmi răspunde scurt că are stavrid prăjit iar la a doua întrebare dacă mai are şi altceva nu mi-a mai răspuns şi a dispărut. Ceva bani aveam deşi preţurile în tren erau extrem de mari başca ce mai furau şi la socoteală. Mi-am zis în gând că merită să iau un stavrid prăjit cu doar o lună înainte şi să-l arunc, în favoarea unui  coniac pe care altfel nu-l primeam. Zis şi făcut, mi-a adus prietenul prima dată o farfurie pe care scria mare CFR ca nu cumva românii să o fure, dar ei tot o furau, pe farfurie un cuţit şi o furculiţă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să studiez furculiţa mai ceva ca un stomatolog şi într-adevăr, între dinţi puteai vedea ce s-a mâncat cu o zi înainte. După alte zece minute mi-a adus prietenul ospătar două chifle tip CFR tari ca bolovanii şi am mai observat că ochii chelnerului deja sclipeau a votcă.  Mi-a trântit apoi cei doi stavrizi maro ca valiza mea şi una sută grame coniac tare, dar prost apoi, grijuliu, mi-a pus nota de plată lângă cei doi stavrizi slabi numai piele şi os. Ca să nu-mi complic existenţa i-am dat omului banii, ba chiar şi ciubuc vreo cinci lei şi deja privirile i s-au edulcorat astfel că la a doua sută de coniac am fost scutit de încă doi stavrizi. I-am spus că nu-mi place peştele, în general, aşa că cei doi stavrizi au fost plasaţi la alt fraier şi nu exclud ca înainte de a ajunge la mine să mai fost refuzaţi de cineva. Nu apuc să duc paharul la gură că în vagonul restaurant şi-a făcut apariţia al doilea client. Un tip la vreo 35 de ani, potrivit ca statură, îmbrăcat într-un impecabil costum gri. Deşi restaurantul era gol, a venit aţă la masa mea şi m-a întrebat politicos dacă e liber, nu puteam să-i răspund decât cu un „da” pe jumătate înghiţit de emoţie, tipul s-a aşezat pe scaunul de vizavi şi nu-şi mai dezlipea privirile de pe mine. Metoda lupului înfometat. Iarna în pădure dacă eşti atacat de lupi, să nu speri că te vor devora din prima şi scapi repede. Nuuu! Ei, prima dată te fac să faci pe tine, să te privească în ochi, să dea impresia că renunţă apoi se întorc, te privesc iar în ochi şi îşi expun colţii şi limba în spume. Tactică de intimidare până la infarct. Aşa făcea cu mine nepoftitul musafrir de la masa mea. N-a scos o vorbă timp de vreo zece minute. A venit şi prima surpriză şi un fel de deconspirare involuntară. Când a trecut chelnerul prin dreptul mesei noastre, a spus un „să trăiţi” privindu-l pe comeseanul meu, dovadă că se cunoşteau. Primul semn rău. Într-un târziu m-a întrebat protocolar: De unde veniţi? I-am răspuns cu o voce ştrangulată că am urcat la Lugoj. Apoi în următoare minute am încercat să privesc peisajul de început de toamnă, pe fereastră, dar simţeam cum mă înţeapă în creier privirile celor doi ochi albaştri de vizavi. După încă un răstimp, suficient să-mi crească tensiunea, tipul m-a întrebat de unde sunt. I-am răspuns sincer şi docil că sunt din Braşov şi ştiindu-mă cu musca pe căciulă nu l-am repezit deşi o făceam dacă nu aveam „morţii” în valize. După cum aborda problema, se vedea că omul e bine şcolit în domeniu. Următoarea întrebare după timpul alocat încărcării mele nervoase a fost: Când ai venit la Lugoj? I-am răspuns tot la fel de sincer şi cuminte că am venit ieri. Iar pauza de serviciu. Următoarea înrebare, a fost dublă de fapt, la cine am fost şi de ce am stat aşa puţin. I-am spus o minciună care cântărea cât un adevăr şi anume că am un văr acolo, bolnav, în cărucior şi că nu se ştie cât mai are de trăit. Chiar a murit la vreo două luni după. Surpriza a fost când m-a întrebat cum îl cheamă iar când i-am spus, răspunsul a fost: „Îl cunosc, face trafic cu marfă de contrabandă!” Bombă. Chiar aşa era. Vărul Gicu în cărucior de invalid, cu motor, o raritate pe vremea aia, făcea trafic cu aur, cafea, vegeta, ceasuri electronice şi alte găinării aduse de la sârbi. Avea şi un fel de autorizaţie de la Miliţie pentru aşa ceva, mai puţin pentru aur. Următoarea întrebare a fost în ce vagon am loc şi în naivitatea mea am zis vagonul şapte deşi aveam în şase. Nici eu nu am înţeles de ce am minţit, dar într-un final minciuna avea să fie de bun augur. Au urmat nişte întrebări mai blânde care au reuşit să-mi ia câte o piatră de pe inimă, ceva de genul unde lucrezi, unde locuieşti deşi aveau şi astea un anume scop. Când l-am revăzut pe chelner, am mai cerut un coniac pe care l-am plătit cu ciubucul de rigoare iar comeseanul m-a întrebat de ce dau ciubuc. Cred că i-am dat un răspuns destul de evaziv şi bâlbâit, dar şi întrebarea lui a fost idioată câtă vreme se ştia că se dă ciubuc de la chelner până la director de spital, într-o veselie. Când am simţit că interogatoriul se mai îmblânzeşte, m-am mai liniştit, dar timpul se scurgea groaznic de greu. La un moment, dat surpriză. Dar una mai plăcută. Respectivul s-a ridicat de la masă, a zis sec „salut!” şi a plecat. Am respirat cât de cât, uşurat şi am tras de acel coniac încă vreo oră, sorbeam de fiecare dată doar o picătură ca să am motiv să stau acolo deşi nu mă dădea nimeni afară, nefiind aglomerat şi nici amatori de stavrid împuţit. Mai erau la o masă doi domni în vârstă care nu-i prezentau niciun interes  comeseanului meu. Eu aveam atunci 38 de ani şi plete până pe umeri. În sfârşit, roţile trenului învârteau  şi încet, încet ne-am apropiat de Sibiu iar înainte de oprire m-am hotărât să mă retrag în vagon. Derulând filmul de până atunci, am constatat că minciuna cu vagonul şapte a prins bine. Exact în vagonul şapte m-am aşezat aiurea pe un loc, trenul nefiind deloc aglomerat , am închis ochii deşi numai de dormit nu-mi ardea. În compartiment era doar un domn care se chininuia să dezlege rebus. Surpriza cea mare urma să vină. Am auzit ceva vorbe cam dure pe culoarul vagonului şi cine credeţi că trecea? Aţi ghicit, era omul cu costum gri şi ochi albaştri, în fata lui vreo trei băieţi cu plete şi figuri dubioase iar în spatele fostului meu comesean, un miliţian în uniformă şi pistolet la şold apărut ca din pământ. Ulterior am făcut conexiunea. Miliţianul a stat o vreme în cabina de serviciu a vagonului restaurant iar acel „să trăiţi! adresat de chelner nu era întâmplător. Se cunoşteau. După ce au trecut, omul care dezlega rebus, văzând că sunt surprins de situaţie, mi-a zis că cei prinşi de securist şi miliţian erau traficanţi de aur, ceasuri electronice, cafea, vegeta, exact ca vărul Gicu aşa cum eram şi eu bănuit. Li se mai spunea, bişniţari iar  pedeapsa se putea ridica la 5 ani de Jilava. Majoritatea erau studenţi fără bursă, de la Bucureşti. Deci, au umblat după găinării de doi lei securistul şi miliţianul şi au ratat un transport uriaş (pe vrea aia era chiar uriaş) de carne de vită. Toate pietrele mi s-au luat de pe inimă când am văzut cum cei cinci coboară la Făgăraş unde, mai mult ca sigur, erau predaţi la beciurile miliţiei, mai micii mei colegi traficanţi din tren. M-am dus înapoi pe locul meu adevărat şi am tras aer de uşurare în piept. Când am ajuns acasă cred că arătam mai îmbătrânit cu cel puţin zece ani. A doua zi am gătit limbă cu măsline, dar filmul din tren continua să se deruleze în mintea mea.(va urma)