Doi poeţi contemporani mi se par că încercă, în lirica lor, să se întoarcă, pe căi diferite, pănă la geneza lumii. E vorba de Nichita Danilov şi Ioan Vintilă Fintiş. Dacă Nichita Danilov coboară spre începuturi, pănă la vidul primordial din care s-au născut cele 10000 de fiinţe, pe calea deschisă de Lao-Tzî, Ioan Vintilă Fintiş pornind de la particulele atomice promovate întâia oară de filosofii greci Leucip şi Democrit, ajunge să imagineze particule psihice care ne alcătuiesc gândurile. Astfel, omul şi entităţile supranaturale emit şi recepţionează fluxuri semantice de asemenea particule.
Alţi doi poeţi contemporani înceracă să-şi construiască mitologii personale, e vorba de George Vulturescu, prin poemele dedicate Nordului şi Ochiului orb şi acelaşi Ioan Vintilă Fintiş, aşa cum vom cereceta în continuare.
Unitatea remarcabilă a volumelor de versuri semnate de Ioan Vintilă Fintiş o reprezintă prezenţa sacrului la toate nivelele lumii cercetate (poezia sa fiind una cognitivă). Toate volumele autorului converg spre consolidarea mitologiei personale marca Ioan Vintilă Fintiş.

În cartea pe care o semnalăm, Repere critice: poezia lui Ioan Vintilă Fintiş (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018) sunt grupate la fiecare volum semnat de autor, recenziile criticilor care le-au comentat. Pentru cei interesaţi vom prezenta lista cărţilor şi a comentatorilor menţionaţi o singură dată.
Iată lista cărţilor (fără a menţiona reeditările): Singurătatea supremă (Ed. Labirint, Bucureşti, 1991), Obiecte după frig (Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993), Amintiri de pe malul celălalt (Ed. Calende, Piteşti, 1994), Dealul (Ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 1996), Hierofania (Ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 1997), Halucinaţia (Ed. Biblioteca Sinteze, Ploieşti, 1997), Obiecte după frig (Ed. Regală, Bucureşti, 1999), Ceremonii de iarnă (Ed. Prefectura Jud. Prahova, 2002), Porţile (Ed. Printeuro, Ploieşti, 2005), Timp muzical (Ed. Premier, Ploieşti, 2008), Bufonul şi Klararegina (Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2009), Icoana din apă (Ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010), Făptura căzută din mit (Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011), Lupta cu umbra (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2015), Fântânile frigului (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2014), Catedrala de rouă (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2017) şi Radiaţia cubului (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2017).
 Lista comentatorilor este impresionantă: Iulian Boldea, Ioan Moldovan, Ştefan Ion Ghilimescu, Nicolae Oprea, Romulus Bucur, Vasile Spiridon, Stelian Stan, Ion Chiric, Mircea Bârsilă, Radu Cange, Miruna Mureşan, Victor Sterom, Loredana Englisch, Dumitru Augustin Doman, Gheorghe Mocuţa, Bogdan Stoicescu, Constantin Miu, Petrică Birău, Mihai Antonescu, Victoria Milescu, Niculina Oprea, Liviu Comşia, Nina Vasile, Dan Silviu Boerescu, Simion Bărbulescu, Nicolae Stroie, Nicolae Dumitrescu, Ionel Dunea, Tudor Toma, Eugen Evu, Mihai Vieru, Lucian Gruia, Raul Bribete, Constantin Buiciuc, Remus Valeriu Giorgioni, M. Ghiţă Mateucă, A. G. Secară, Constantin Trandafir, Horia Gârbea, Ion Bălu, Ion Popescu Topolog, Daniela Sitar Tăut, George Paşa, Mioara Bahna, Cleopatra Lorinţiu, Dan Ciachir şi Radu Felix.
Din comentariile exegeţilor rezultă un fel de puzzle din care se pot extrage caracteristicile poeziei lui Ioan Vintilă Fintiş. Lăsăm cititorilor plăcerea de a-l descoperi pe acest fascinant poet. În continuare eu voi prezenta punctul meu de vedere.
Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş este o poezie a tristeţilor metafizice. Prima ei calitate constă în originalitatea pronunţată. Fiind o poezie de cunoaştere, ea se constituie într-o viziune închegată asupra lumii, pornind chiar de la geneză (sau geneze repetate). Încearcă să ajungă la punctul zero, al naşterii lumii, investigând memoria colectivă a speciei, şi mai mult decât atât a tuturor celulelor vii.
Cărţile pe care le-am menţionat încearcă să reconstituie istoria universului şi a vieţii pe pământ. Demiurgul este privit când ca un atom radiind energie la nesfârşit, când ca manifestare a logos-ului.
Din punct de vedere stilistic,  textele cărţilor sunt transfigurate integral în metafore şi alegorii. Versurile sunt scurte, de obicei de unu, două, trei cuvinte, aşezate în trepte. Prin această caligrafie, sintagmele sunt individualizate pentru a li se  amplifica valoarea semantică.  Gruparea versurilor în terţine dă impresia de rostogolire a valurilor mării şi creează o respiraţie largă. Ici colo întâlnim câte o rimă, dar sonoritatea este răspândită pretutindeni. Terţinele ar putea fi scrise ca nişte versuri lungi, fără să-şi piardă prospeţimea.
Poezia este organizată prin alăturarea savantă a unor nuclee lexicale, îndelung alese, creindu-se o impresie de unitate în diversitate. Expresia  este rece, intelectualizată. Imaginile în alb negru (foarte rar apare verdele coclit), creează o grafică halucinantă, închisă în contururi ferme. Metaforele, comparaţiile adesea sunt surprinzătoare, memorabile, fascinând imaginaţia.
Universul liric creat de Ioan Vintilă Finţiş, abundă de simboluri. Enumerăm câteva dintre ele:  cifra trei implică trinitatea creştină; lumina şi  frigul întruchipează raţiunea; dealul reprezintă memoria colectivă; trupul ca sediu al creierului poate reprezenta şi el un deal; ochiul este raza; umbra – marginea/limita; somnul - vedeniea, atomul - purpura; cercul - nisipul; duhul – omul/poetul; adierea – fiinţa iubită, cubul – stabilitatea şi totalitatea.
Ioan Vintilă Fintiş este un poet acvatic de mare forţă sugestivă. În viziunea sa asupra lumii, elementul central este misterul. Din el apar imagini halucinante, simboluri ale mitologiei proprii.         
Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş este o poezie a tristeţilor metafizice. Prima ei calitate constă în originalitatea pronunţată. Fiind o poezie de cunoaştere, ea se constituie într-o viziune asupra lumii care se încheagă de la un volum la altul. Poetul încearcă să ajungă la punctul zero al vieţii, investigând memoria colectivă a speciei, şi mai mult decât atât, a tuturor celulelor vii.
Astăzi când a devenit o modă destrucţia valorilor, Ioan Vintilă Fintiş contruieşte semnificativ, durabil.