Istoria grupului Ars Amatoria în rezumat scurt, cum se spune, pot să ţi-o relatez acum pe nerăsuflate. Mâine plec din nou la Bârgău, unde nu am computer, dar mă mai poţi suna pentru eventuale precizări.
Totul a început în armată (termen redus, 9 luni, imediat după admitere). Despre asta scrie Groşan în „Viaţa ca literatură”. Apoi am început cursurile (in ‘73). Cunoscându-ne bine, grupaţi deja pe afinităţi, ne-am cazat, noi, neclujenii de la secţia Română, în căminul Avram Iancu, în aceeaşi cameră de opt paturi.
Eram acolo, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Lucian Perţa, Horia Pop şi eu, George Ţâra, cei cinci membri fondatori ai grupului şi alţi trei colegi (printre care criticul Ioan Simuţ), din acelaşi an, dar de la secţii diferite, oameni cu simţul umorului, căci ne-au tratat cu simpatie patru ani, deşi eram cei mai gălăgioşi din tot palierul, în vreme ce ei optaseră pentru o viaţă ordonată. Ne ţineam de glume fie ziua, fie noaptea. Am fost chiar daţi afară din cămin pentru tulburarea liniştii nocturne. Despre farse nu mai vorbesc, e prea mult de povestit într-o expunere pripită. N-au scăpat nici profesorii, unii dintre ei foarte sobri şi care n-au aflat nici în ziua de azi cine i-a scos noaptea din casă sub pretexte false, comunicate telefonic.
Debutul public a fost la Balul bobocilor cu un spectacol improvizat, după cum ne-a tăiat capul pe fiecare. Ţeposu ştia să cânte la chitară, iar noi, ceilalţi, am încropit glumiţe şi chiar o scenetă, dacă îmi amintesc bine.
Succesul, mulţumitor, l-a determinat pe Groşan să vină cu propunerea unui grup scenic. Denumirea a dat-o Radu G. Ţeposu, după un poem al lui Ovidiu şi astfel ne-am trezit că trebuie să compunem texte. Scânteia umoristică a aprins-o Lucian Perţa, care a venit într-o seară din sala de lectură şi ne-a recitat un poemul „Secerişul”, „din lirica chineză”: „Se recoltează grânele în mai / Un om, un pai, un om, un pai.” Am râs cu toţii o jumătate de ceas şi n-am dormit toată noaptea încercând fiecare să mai facem „lirici”. Până a doua zi aveam o grămadă, le-am selectat pe cele mai bune şi am perseverat şi în zilele următoare.
Cred că tot Perţa a compus „Din lirica lui Ştefan cel Mare” - poemul „Ştefan cel Mare întrebându-şi fiii”: „- Când veţi fi mari, ce vreţi să fiţi copii? / Spahii, Măria Ta, spahii !”. Groşan a compus „Din lirica ceyloneză”, nu mai ştiu titlul, dar poemul suna aşa: „Ufarte Piedro, Ubu Nigru / Oameni de suflet ce munceau în Ceylon / Înainte de-a se întâlni cu-n tigru”. Tot el a produs „Din lirica siberiană”: „E frig, vântul suflă fără încetare / Eschimosul Stoianov priveşte-n zările albastre / A îngheţat înaintea erei noastre". Îmi amintesc că, după prima reprezentaţie, ni s-a sugerat „părinteşte” să nu mai rostim acest text cu altă ocazie, în nici un caz cu Stoianov, nici cu Siberia şi atunci, la următoarea reprezentaţie, am recitat „Din lirica canadiană”, în care, în loc de eschimosul Stoianov apărea „eschimosul Jefferson”. Aşa a fost bine, n-a mai zis nimeni nimic, deşi hazul a fost mai mare. Studenţii se prindeau repede când era vorba de „eschimoşi”! Era o trimitere la Razboiul Rece, o sintagma interzisă şi, pentru o aluzie oricât de mică, publicul de atunci era recunoscator. Tot din lirica siberiană aveam şi varianta cu „Cerul este mov / cred că ne-am rătăcit, tovarăşe Karaşnicov”. Era o variantă de rezervă care, ciudat, n-a mai stârnit obiecţii
Am contribuit şi eu, desigur, cu mai multe „lirici”, dintre care două au intrat în portofoliu. Una era „Din lirica maimuţelor antropoide”, poemul „Testament”: „O viaţă-ntreag-am stat în pom / Şi-am tot visat să devin om / Când m-o atinge-al morţii val / Să mă-ngropaţi ... la Neanderthal!”. A doua era „Din lirica arabă”, poemul „El Zorab şi paşa” : „Pe cal sălta în trap uşor / Se cumpăni încetişor / Şi drept în cap se prăbuşi. / Arabii toţi exclamă: Ni !” Alte texte de care-mi amintesc?
Mai sunt multe, dar pentru a le reda, precizând şi autorii, ar trebui să mă consult cu Ioan Groşan şi cu Lucian Perţa. Erau poeme „Din lirica lui Mihai Viteazul”: „După întâmplarea de la Câmpia Turzii, Mihai Viteazul întrebă harapul / Nu te supăra, unde mi-ai pus capul? , „Din lirica lui Sinan Paşa”: „Şi privind ostaşii spuse-n paranteză / Tu, ăla cu steagul, Fă-mi rost de-o proteză”. Au mai fost, „Din lirica ştiinţifică”, poemul „Cauza râului”, elaborat de Horia Pop: „Curge râul încet, încetinel / Din cauza diferenţei de nivel” sau „Din lirica japoneză”, poemul „Înţeleptul şi vulcanul”: „Zilnic se plimba pe muntele Fuji contemplându-i slava/ Până ce-ntr-o zi l-a acoperit lava”. Cu acest text a contribuit un alt prieten al nostru, colaborator ocazional, pictorul Emilian Nicula (Dumnezeu să-l odihnească, la fel şi pe Radu Ţeposu. Amândoi ne-au părăsit mult prea devreme).
Odată liricile elaborate, am anunţat o reprezentaţie la următoarea reuniune studenţească, tot la Filologie.
Aveam textele de deschidere, dar mai trebuia ceva. Aşa se face că Ioan Groşan (ufolog fanatic, încă din copilarie ) a debutat ca dramaturg cu o scenetă despre farfuriile zburătoare, „în descrierea martorilor oculari”. Eu, care eram cel mai apropiat de glie, mi-am adus de acasă hainele de lucru ale bunicului: opinci, obiele, cioareci, cămeşă, pieptar şi cuşmă. Eram Badea Ilarie din Dâmb şi povesteam „hilariant” cum m-am întâlnit în pădure cu Dumnezeu care mi-a spus „Servus, iaca si eu dupa bureţi”! Urmau alte relatari cu pretiozităţi de limbaj „neaoş”, de genul: „Io am slobozit caii cu scopul ca să beie apă. Şi, numa ce-i aud eu fornăind, şi văd deasupra capului ceva strălucitor, ca un blid mai mare, ocazie cu care m-am si demoralizat” Ceilalţi colegi reprezentau alte categorii sociale, costumaţi ca atare. Groşan era savantul care modera mărturiile şi explica „ştiinţific”, cu mult umor, fenomenul. Una cu alta, reprezentaţia a mers strună, noi ne-am afirmat ca actori şi Groşan ca autor de comedie. Mai apoi, am perfecţionat spectacolul şi am ajuns cu el chiar şi la TVR, cu Cenaclul „Amfiteatrul artelor”, organizat de revista „Amfiteatru”. Acolo, în culise, am cunoscut-o pe Zoe Alecu. Era o puştoaică suplă, dezinvoltă, fuma Măraşeşti şi cânta dumnezeişte. Nu s-a schimbat mult, deşi au trecut o grămadă de ani.
Sceneta noastră a avut succes şi la televiziune. Era, cred, prin anul ‘75. Bineînţeles că „liricile” n-au fost acceptate. În mediu studenţesc, restrâns, mai treacă-meargă, dar cum să dai pe micul ecran, pe vremea aceea, „Lirica chineză”, sau „Lirica siberiana” (chiar îmbracată în canadiană nouă) Oricum, a fost prima apariţie a noastră, (cred ca si singura) ca grup, la o televiziune. Dacă aţi avea răbdarea şi tenacitatea de-a obţine o copie de la Arhive, ne-aţi face fericiţi!
Au urmat turnee prin alte centre universitare, la festivalurile studenţeşti. Noi cântam şi în Grupul vocal folcloric al facultăţii, care lua de fiecare dată Marele Premiu. Nu prea aveam noi, băietii, har muzical, dar fetele erau foarte bune (Solista grupului, Sabina Julean, plecată si ea prematur din lumea asta, avea o voce rar întalnită), iar repertoriul era autentic. Cu teatrul nu mai ştiu ce premiii am luat, dar aveam succes din ce în ce mai mare. Apogeul l-am atins cu „Şcoala ludică”, piesa lui Ioan Groşan, unde el a fost şi regizor.
Este o piesă cu un umor extraordinar, scrisă, ce-i drept, pe roluri care ni se potriveau nouă. A mai fost montată de două ori, de trupe profesioniste, dar care nu-au avut succesul nostru. Profesioniştii, actori si regizori, adesea nu înţeleg că un text umoristic cu semne clare trbuie respectat integral şi, în loc să-l potenţeze printr-o rostire curată şi un joc simplu, scălâmbăie replicile, mai bagă altele de la ei şi strică tot farmecul.
Apoi am primit o rubrică de umor în revista „Viaţa studenţească”. Compuneam în grup parodii poetice , dar şi texte umoristice în proză, unde parafrazam clişeele culturale din toată literatura română. Am inventat astfel noi scriitori, având în proiect o istorie paralelă, parodică, a literaturii române. Ceva asemănător face Mircea Cărtărescu în „Levantul”, cu multă fineţe poetică şi cu un rafinat simţ al limbii arhaice.
Am început şi un „Dicţionar al soţiilor de scriitori”, tot în „Viaţa studenţească” şi, vă rog să mă credeţi, cine citea revista o deschidea la rubrica noastră. De fapt, aşa s-a întâmplat şi peste ani, când grupul n-a mai funcţionat şi Ioan Groşan a dus ştafeta, în alte publicații, de unul singur, cu foiletoane din care au rezultat în cele din urmă cărţi foarte gustate de cititori.
Cam atât, de data aceasta. Cu altă ocazie, o să vă povestesc mai multe. Căci mai sunt multe de povestit.
Simona Ioana Cucuian Am auzit o poveste cu un afiş modificat grafic...
George Ţâra: „Era un afiş generic, pentru diverse manifestări studenţeşti care se desfăşurau în toată ţara. Pe el era tipărit, scria, CREŞTEM ODATĂ CU ŢARA! Era lipit pe uşa de acces la Cenaclul din Tei. Şi doar i-am pus cu tuş negru o căciuliţă la primul A de la ŢARA și a ieșit Â. Am îngroşat şi sedila de la Ţ, să fie mai pregnantă. Deci, cu mici modificări diacritice, a ieşit CREŞTEM ODATĂ CU ŢÂRA!. L-am pus doar o jumatate de oră, când ştiam că vin invitaţii la Cenaclu, după-masa, la ora şase. Şi, care cum au venit, s-au crucit. Alin Teodorescu, sociologul, care frecventa cenaclul, a fost amuzat extraordinar şi de atunci, de câte ori mă vede, îmi zice: Creştem odată cu Ţara/Ţâra! Da, deci era un slogan mobilizator cum se puneau pe atunci la acțiunile culturale pentru tineret: şi la Costineşti, şi în taberele studenţeşti, şi bineînţeles, şi în ştrandul studenţesc (Complexul cultural-sportiv studenţesc Tei) din Bucureşti, fiindcă acolo se făceau multe spectacole. Deci, e limpede jocul, nu?
Simona-Ioana Cucuian: Da. Dar mai era o poveste că această modificare a sloganului comunist a ajuns ulterior la urechile Comitetului Central...
George Ţâra: Nu. N-a ajuns oficial. N-a reclamat nimeni, că atunci ar fi fost bai. A ajuns doar prin viu grai, ca poantă. Și nu la CC-ul, ăla mare, ci la CC al UTC ( e cam ca la Radio Erevan, nu?). Şi, tot ca poantă a ajuns povestea cu Sara Predeal, unde, cu ocazia unui F.A.C.S. (Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti), am pus pe frontispiciul Foii volante care se scotea acolo, motto-ul: SARA PRE DEAL BUCIUMUL SUNĂ AGALE. Pentru că erau Galele, la Predeal. Asta a prins foarte bine şi toată lumea a întrebat: cine?. Iaca: domnul cu pricina! Asta era mai la început, după care… eu, v-am spus, nu am mai avut o viaţă foarte bună, după ce s-au prins că cenaclul nostru din Tei este o încercare de regrupare a Cenaclului de Luni. Zic regrupare şi nu reluare, căci participarea lui Manolescu era exclusă, ca şi la Cenaclul Rapid. Istoria Cenaclului de Luni o ştii, este deja legendă.
S.I.C.: Da, desigur, o ştiu, doar că n-am trăit-o…
George Ţâra: Era cu Manolescu, cu Radu Călin Cristea, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, şi aşa mai departe, Bogdan Ghiu, Elena Ştefoi, Magda Cârneci, ... Îi ştii pe toţi, nu?
S.I.C.: Da. Mai erau Alexandru Muşina, Ion Stratan, Romulus Bucur, Călin Vlasie, Doru Mareş...
George Ţâra: A, bine, au fost multe nume, nume mari ale generației. Eu i-am pomenit pe primii care mi-au venit în minte, poate au fost mai vizibili, mai vocali la şedinţele la care am participat eu. Am fost de câteva ori pe acolo, nu eram membru de al lor, dar am asistat, şi Manolescu trăgea concluziile. Veneau caţiva poeţi, consacraţi sau debutanţi, şi citeau, iar cei cu vechime comentau, făceau comentariu pe text foarte riguros şi, dacă era cazul, cât se poate de tăios. Deci, dur. Toată atmosfera era ţinută de comentatori, iar din cei prezenţi oricine putea lua cuvântul, dacă îl ţinea cureaua, şi Manolescu tăcea, asculta şi, la final, trăgea concluziile, puncta nişte adevăruri, venea cu aprecierile sale. Deci asta era modalitatea de lucru a Cenaclului de Luni, după care în ’83, a fost interzis. După ce a fost interzis, Radu Călin Cristea care era angajat la Clubul Rapid pe post de agent publicitar, cum ar veni; el făcea pliante, sloganuri pentru echipă... era o sinecură, desigur, a propus să facă acolo un cenaclu. Ăia au fost încântaţi: de ce nu? Şi aşa s-a ţinut Cenaclul de Luni la Clubul Rapid până s-au prins autorităţile vigilente (n-a durat mult, o jumătate de an, poate) şi l-au desfiinţat şi pe ăla. Nu se numea Cenaclul de Luni, nu ştiu cum se numea...
S.I.C.: Cenaclul Rapid parcă...
George Ţâra: Cenaclul Rapid, sigur! Fiindcă era gestionat de Clubul Rapid.
Cam pe atunci, eu am fost angajat în Tei ca Instructor Cultural, prin grija lui Stelian Moţiu, care era redactorul-şef al Vieţii Studenţeşti, unde ne-a dat rubrică din studenţie cu Ars Amatoria, eram colaboratori la această revistă şi ne simpatiza foarte tare. Eu, fiind profesor la Băbăiţa, am făcut naveta trei ani în Bucureşti, unde colaboram la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, după care am plecat cu demisie. N-am mai vrut să fac naveta, că era infernală şi un an de zile am vândut mere în Piaţa Buzeşti, în Piaţa Obor şi în Piaţa Unirii. Avea tata o livadă mare, o am şi acuma. Şi am vândut un vagon de mere. Veneau la piaţă prietenii şi mă ajutau să vând. Veneau Domniţa Petri, care-i bistriţeancă, Magda Cârneci, Mariana Marin, Elena Ştefoi, Ioan Groşan, Augustin Fraţilă. Veneau şi mă rugau să îi las şi pe ei să vândă. Mai ales fetele, le încânta ideea că ele sunt bune precupeţe şi vând mai bine ca mine, în sensul că nu dădeau pe alese, strecurau, pe lângă unul mare şi unu mai mic, şi aşa mai departe.
S.I.C.: Ca femeile...
George Ţâra: Nu, da’ ele având un farmec, mai ales la bărbaţi, mergea trucul. Adică făceau vânzare completă la preţul cel mai bun şi erau foarte încântate. Bineînţeles că toţi prietenii aveau mere pe săturate. Aveam mere foarte frumoase, Ionathan de Bistriţa, roşu spre negru, aşa de roşu era! Şi, în perioada asta, s-a ivit un post liber în Tei şi Stelian Moţiu m-a recomandat şi am ajuns Instructor acolo, angajat. Pe vremea aia se purta Cenaclul Flacăra şi directorul de acolo din Tei mi-a zis mie: Ce ar fi să facem un cenaclu? Muzical, spectacular, şi aşa mai departe şi atunci eu cu prietenii mei, cu Buduca, cu Ţeposu, cu Grosan, cu Radu Calin Cristea am zis: uite ce ocazie bună, să băgăm şi o secţiune literară care, de fapt, să fie tot Cenaclul de Luni, dar nu literatură pură, ci cu acoperire sincretică. Deci făceam un vernisaj, invitam un cvartet de coarde, un violoncel, un critic de artă, un actor, un istoric, un solist, un spectacol studenţesc şi la bază era tot şedinţa literară, şi a avut trecere. A avut trecere la elită. A venit Mircea Zaciu de la Cluj, de mai multe ori, cu mare plăcere. Nu putea el chiar de fiecare dată. Nici nu mai ştiu, cred că la două săptămâni era, sau o dată pe lună. L-am adus, după o vizită cu Buduca la el acasă, mijlocită de Mircea Scarlat în care avea încredere, pe Academicianul Al. Rosetti, care nu mai ieşise în public de 10 ani, pentru că refuza. L-am convins că e un club studenţesc. Avea spre 90 de ani, moşu’! Că e un „club” (ăsta a fost cuvântul magic) ,nu e o manifestare comunistă, cum, de fapt, nici nu era, şi a venit. Au mai venit tot soiul de persoane importante, la invitaţia lui Stelian Moţiu. Au fost memorabile, prezenţa istoricului Ioan Bulei cu o conferinţă intitulată „România la 1900” care a spus lucruri care nu existau în istoria oficială; şi proiecţia de diapozitive a arhitectului Șerban Popescu-Criveanu care a prezentat Istoria arhitecturală a Bucureştiului, înainte de demolări. Şi multe altele de care nu îmi aduc aminte acuma. Şi acolo s-a lansat prima piesă a lui Matei Vişniec, nu mai ştiu cum se chema, echivalentă, ca scriere din tinereţe în limba româna, cu Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu.
S.I.C: Se cheamă cumva Sufleurul fricii? E încă jucată pe la festivaluri teatrale de Ioana Crăciunescu. Ultima oară am văzut-o la Atelier, la Baia Mare.
George Ţâra: Posibil să fi fost chiar Sufleurul fricii, dar cu alt titlu, cred. Ioana Crăciunescu a fost membră a cenaclului nostru şi s-a citit pe roluri. Ioana Crăciunescu citea un rol, Mihai Şora, era membru de onoare al cenaclului , nu lipsea niciodată, a citit alt rol. Ion Drăgănoiu, un poet care era în vogă atunci, a citit alături de Radu Călin Cristea, Mariana Marin, Dinu Flămând, Florin Iaru, nu mai ştiu, cred că şi de Ioan Groşan şi Eugen Suciu. Au fost lecturi frumoase. Am avut un jurnal care a rămas acolo, la Tei. S-a pierdut. În care am consemnat toate şedinţele. Mare pierdere. A rămas acolo, la director. Puteam să-l iau, fără să mai întreb, când am plecat, nu ştiu de ce nu l-am luat. A mers aproape un an. Au fost şedinţe reuşite. Aveam invitaţi şi din ţară. De la Iaşi au venit Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Grupul Divertis pe atunci în formare, de la Timişoara Mircea Mihăeş, Daniel Vighi, Marineasa, cum îl cheamă, pe numele mic?
S.I.C: Viorel. Viorel Marineasa.
George Ţâra: Viorel Marineasa, Ion Monoran, regretatul poet care a murit în condiţii tragice, destul de suspecte, interesează-te de Monoran, el a făcut ceva scandaluri pe la eşaloanele superioare, l-a luat pe unul de rever, chestii de genul acesta... De la Cluj veneau Ion Murerşan şi Alexandru Vlad, nu mai ştiu dacă au citit în cenaclu, dar au trecut prin Tei, ţineam legătura. Sunt nume care au trecut pe la Cenaclul din Tei, foarte probabil că au fost şi pe la Cenaclul de Luni. Mulţi dintre optzeciştii de bază au trecut pe la Tei, până într-un moment când Stelian Tănase a citit un text mai îndrăzneţ, nu-mi amintesc cum se cheama, un fragment dintr-un roman, şi s-a iscat un scandal şi, în urma scandalului (nu imediat, dar, la ceva vreme și nu doar din cauza asta), a venit directorul de acolo şi mi-a zis: Nu. George, nu pot să te mai ţin. Nu mai vrea conducerea Şi tocmai atunci se eliberase postul la Convingeri comuniste, de unde pleca Paul Nancă din motive similare. Nu ştiu ce au scris ei pe acolo... ştiu că..., cred că ţi-am mai povestit. Avea Convingeri o rubrică care se chema Ultima oră, se purta in presa pe vremea aia. Deci, ultima ştire proaspătă care se băga, în tipografie, de obicei, şi acolo, la Ultima oră, ei au scris: Ştirea pe care o aşteptăm de mult n-a sosit încă. Şi, de acolo, n-au mai avut viaţă bună. A plecat Nancă, am venit eu şi am preluat din mers echipa de studenţi de acolo. Erau copii buni, dornici să se afirme, dar nu se înghesuiau să etaleze nici un fel de convingere comunistă. Nu ştiu cum era înainte dar, în afară de un editorial elogios, obligatoriu, compilat din publicaţii centrale şi semnat cu titlul revistei, nu s-au mai făcut presiuni pentru articole militante. Era spre sfârşitul anilor ‘80 , şi circulau zvonuri că studenţii au atărnat pere în plopi pentru a ilustra o teză a conducătorulu iubit care afirmase la o plenară că România va fi capitalistă când va face plopul pere . Partidul avea, aşadar, alte griji pentru Campus, nu să strângă şurubul ideologic.. Nu ne spunea nimeni ce să scriem, ci doar ce să nu publicăm. Asta nu hotăram noi, eu eram redactor şef cu răspundere limitată, ca să zic aşa,. Aveam doar formal putere de decizie. Făceam sumarul împreună cu studenţii care propuneau teme pe gustul lor, după facultăţi, vorba aceea. Eu n-am fost în situaţia de-a refuza vreo propunere (studenţii se autocenzurau nici nu le-am impus vreun subiect, făceam doar selecţie calitativă şi revizie stilistică, dacă era cazul. Aprobam, chipurile, textele dar pentru BT (bun de tipar) mă duceam cu ele la doamna Clătici, eu în persoană, că aşa cerea protocolul. Şi doamna Clătici zicea: ăsta merge, ăsta nu merge, sau ăsta merge dacă acceptaţi să tăiaţi de aici, fraza asta, paragraful ăsta, avea ea un pix roşu şi tăia. Intai tăia şi apoi mă intreba dacă sunt de acord.. Ce era tăiat cu roşu, tăiat rămânea, nu era loc de întors. De nenumărate ori am încercat cu argumente de bun simţ să o înduplec să lase un text sau un paragraf dintr-un text, că nu prezintă nicio aluzie, dar nu era chip. Ea tăia, zâmbind cu bunătate. Îmi amintesc, de pildă, de „Insula lui Euthanasius” – asta era o sintagmă eminesciană inserată într-un eseu literar - şi ea zicea că e împotriva eutanasiei şi n-are ce să caute această expresie într-o revistă studenţească, deşi era într-un context care n-avea nimic cu politicul, nici cu ideologicul. Bine, asta era cu Tovarăşa Clătici, dar nu ştiu de ce ţoţi îi spuneam Doamna Clătici. După ‘89, Madame Clătici (că i se spunea şi aşa) şi-a continuat cariera universitară şi a predat cursuri de... Democraţie. Cred că primul capitol era despre libertatea presei. La asta se pricepea dumneaei cel mai bine! Ce să-i faci, toate restauraţiile au avut cinismele lor.
Şi, revenind la Cenaclul din Tei, aşa s-a desfăşurat, şi toţi ziceau la cenaclu’ lui Ţâra. Radu Călin Cristea, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Ioan Buduca, Mariana Marin, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Eugen Suciu, Augustin Fraţilă, nu toti au fost şi la Cenaclul de Luni. Ei erau membri permanenți la Tei, erau și Mihai Şora, Dinu Flămând şi Ioana Crăciunescu, iar eu eram custode. Făceam un referat pentru contabilitate şi aduceam Pepsi, ceea ce era mai rar. Acolo, în Complex, era un restaurant de protocol ca un fel de shop, se mai găsea câte o bere străină, ţigări BT şi chiar Kent. Mă rog, cantităţi limitate, câte un pachet de Kent cu 18 lei, BT-ul cu 8 lei, erau un lux, o sticlă de bere, cafea adevarată… Deci aveam şi protocol şi era foarte frumos. Acum chiar îmi pare rău că n-a ţinut mai mult cenaclul. Vorba aceea: „Nu sunt nostalgic, dar îmi pare rău”! Dacă aveam catastiful ăla… că eu am avut un jurnal mare şi la fiecare şedinţă scriam câte două pagini cu ce se citise, cine a luat cuvântul… Păcat! Trebuie să apară de undeva. Nu ştiu… directorul de acolo, i l-am lăsat directorului de acolo şi când l-am sunat, dupa 89 a zis: habar n-am de el! Dar nu cred ca l-a aruncat… E neglijenţa mea, dar am zis să rămână la instituţie, că poate se reia Cenaclul, ştii? Eu, aşa gândeam, ca oricine ar veni dupa mine o să-l reia..... Deci, cam asta e cu Cenaclul din Tei: Mircea Zaciu, Mihai Şora, academicianul Rosetti, Nicolae Breban veneau – dintre ăştia grei, pe urmă Ioana Crăciunescu, Dinu Flămând, Drăgănoiu şi alţii, cred că şi Virgil Mazilescu. Mulți optzecişti au trecut pe acolo, şi din Bucureşti şi din celelalte centre universitare. Nu mai spun că acolo, la Tei mi-am făcut o grămadă de prieteni, colegi de muncă de acolo şi studenţi din echipa de ordine, dintre care vreau să menţionez doi care mă ajutau frecvent la pregătirile pentru cenaclu, Ion Tănăsescu, instructor ca şi mine şi Traian Bălan, inginer de sunet care ne asigura excelente audiţii. Cam asta este, în linii mari, povestea cu Cenaclul din Tei, şi Creştem odată cu Ţâra – afişul ăla era mare, cât geamul de la uşă, era de 80 pe 60, şi toată lumea a căzut pe spate, aveam un prieten arhitect şi l-am rugat pe el să deseneze, cu tuş negru, ca şi cum era tipărit, aşa. Şi, după ce s-a terminat şedinţa, am luat jos afișul, nu l-am mai lăsat, pentru că nu toată lumea de pe acolo avea umor.
S.I.C. Vă rog doar să-mi spuneţi pe ani, pentru o minimă periodizare, Cenaclul de Luni ştiu că s-a desfiinţat în ’83 …
George Ţâra: În ’83 se desfiinţase Cenaclul de Luni. Tocmai atunci mă angajasem, sau in ‘84. (Să mă ierţi dacă, vorba cronicarului, nu-mi aduc aminte foarte exact nişte văleaturi). Cronologia nu e partea tare a memoriei mele, dar stai să fac un mic efort: În ‘82 am luat Definitivatul, în ‘83 am vândut mere, şi toamna am fost angajat la Tei.
S.I.C: Apoi a fost scurta repliere a Cenaclului de Luni la Rapid…
George Ţâra: A fost replierea lui Radu Călin Cârstea, deci ’83 a fost, şi pe urmă prin ’84 am făcut Cenaclul din Tei, sau prin ’85, cam aşa, c-a ţinut de vara, de toamna, până vara viitoare. Deci, aproximativ, acestea sunt datele ’84 – ’85. Despre mine, personal, o poantă bună, care încă mai circulă şi o ştiu prietenii de la Bucureşti, că le-a plăcut foarte mult: Când eram studenţi făceam Ibsen cu Ioan Vartic, cursuri şi seminarii de literatură comparată, foarte interesant, am făcut Ibsen un semestru întreg, şi la examen ne-a zis: „Comentaţi o piesă de Ibsen, la alegere”. Aşa suna subiectul. Şi am stat şi m-am gândit, atâta am dezbătut temele, tot cu stâlpii societăţii şi cu Nora şi Torvald, că-i plictisitor să mai comentezi… şi m-am apucat şi-am scris actul IV de la Nora, era descris decorul, era o colibă pe undeva pe o văgăună de munte, şi prietena Norei, doamna Linde o chema, care era disperată că Nora a plecat trântind uşa, o căuta de zor. Şi a ajuns la coliba aia, acolo era o femeie în halat albastru, de stambă, care freca duşumeaua cu peria de rădăcină şi cânta într-o veselie, şi pe perete era o carpetă – care circula când eram eu copil, „Curat şi bine aranjat faci din colibă un palat”.( Era un fel de carpetă cusută, numai conturul, cu albastru, se punea pe pereţi, de regulă în sufragerie, căci în bucătarie scria “Bucate bune am gătit pentru soţul meu iubit”). Şi, cu uimire, doamna Linde vede că respectiva femeie e Nora, care era şi usor invineţită la un ochi, dar foarte fericită. O întreabă – ăsta era cu aproximaţie dialogul:
„– Ce faci, Nora, cum ai ajuns aicea?
– Păi, foarte bine…
– Ai plecat cu cineva?
– Desigur.
– Cu un bărbat?
– Da.
– Ce-ai făcut prima dată după ce ai plecat?
– Am jucat o tarantelă, am mâncat patru pungi de pufuleţi (ăştia erau în loc de praline), după care mi-am început viaţa simplă, la colibă.
– Şi cine e bărbatul? Ştiu cine e? Cum arată?
– E masiv, impunator, e bătrân, cu barbă albă, e murdar şi slinos, dar are geniu.
– Dar cine Dumnezeu e?
– Cin’ să fie? Henric!
– Care Henric, fato?
– Henric Ibsen, cine altcineva!”
Şi cam aşa, am scris actul IV de la Nora, desigur mai lung, că am lucrat intens doua ceasuri, care pe Vartic, spirit ludic, admirabil profesor, l-a amuzat. Mi-a pus 10, nu înainte de a mă muştrului, de a mă ameninţa că mă lasă repetent… asta iarăşi este o poantă din astea, de-ale mele. Are un pic de trecere…
. De pildă, din Germania – e un poet, cum îl cheamă… Zanca, Andrei Zanca. El s-a întalnit acolo cu o cunoştintă din vremea studenţiei echinoxiste şi a întrebat „Ce mai face Nora?”. Acuma, el le povesteşte şi la nemţi unde s-a retras Nora, şi cum, doamna Linde, contrariată, a plecat de la coliba lui Nora, şi în urma ei s-a auzit uşa trântită pe dinăuntru – aşa se termină piesa. Deci în urma doamnei Linde se aude uşa trântită pe dinăuntru…Şi Zanca, la toţi le spune: „Cum a plecat Nora şi a trântit uşa pe dinăuntru…” La comunicarea notelor, Vartic m-a întrebat, a zis: „Este o lucrare de o impertinenţă şi de o obrăznicie ... o măgărie!” – un domn cu o mina foarte serioasa, înfuriat – „să se ridice măcar în picioare cel care a scris actul IV de la Nora”. Eu m-am ridicat şi mi-a zis: „Un singur lucru să-mi explici: ce înţelegi tu prin faptul că s-a auzit uşa trântită pe dinăuntru?” – am zis: „domn’ profesor, pentru asta trebuie să fii din interior.” Asta e povestea şi o ţin minte. Pe la Muzeul Literaturii, de câte ori apăream, o mai aducea în discuţie.
Cam asta. Dacă mai întrebări, poate mai stârneşti amintiri. Dacă ne vedem odată şi facem anamneză cu întrebări pregătite, că… mă rog, tu ai o temă şi te interesează anumite direcţii. Eu mai ştiu multe din generaţia asta.
S.I.C.: Acuma, eu merg din aproape în aproape, că în 20 trebuie să predau lucrarea integral, vă daţi seama ce greu e…
George Ţâra: Eşti contra cronometru, dar asta nu înseamnă că nu o tipăreşti cândva sub formă de carte…
S.I.C.: Eu vreau să fac ce trebuie, dar staţi să scap de stresul ăsta…
George Ţâra: Acum predai lucrarea cu cât ai, şi, din aproape în aproape, eu te ajut cu tot dragul, că-mi face şi mie plăcere să-mi amintesc, să mă mai întrebe cineva…
S.I.C.: Trebuie să fie cineva să consemneze, că e păcat de istoria asta, nu se ştie, nu s-a scris.
George Ţâra: E foarte bine venită şi sunt multe povestioare cu Ars Amatoria, o grămadă! Cu atmosfera de la Cluj, cu profesori de acolo, şi din Bucureşti – că eu am stat vreo 16 ani în Bucureşti, dupa ‘89 am făcut revista Cuvântul, cu Ţeposu Buduca, şi multi alti prieteni. Am mai fost şi victima Mineriadei, am intervenit pentru un bătrân pe care-l băteau şi m-au luat pe mine la ciomăgeală, m-au dus în dubă, am fost coleg de dubă cu poetul Cezar Ivănescu, care era plin de sânge şi l-au luat în dubă cu tot cu manuscrise şi maşina de scris, l-au aruncat peste noi în dubă, era scalpat… Pielea de pe cap îi atârna peste nas şi curgeau şiroaiele de sânge negru… şi cu persoane însemnate: O doctoriţă de la Maternitatea Bucur, o doamnă la vârsta pensionarii, un domn geolog de la Institutul de Cercetări… numai lume aleasă! Am scris, decum am ieşit, pe nerasuflate, cu năduf, întreaga grozăvie, cu titlul Cu duba prin Bucuresti, şi am publicat-o în revista Cuvântul, la prima apariţie săptămânală după eveniment. Puteţi s-o căutaţi la bibliotecă, eu nu mai am nici un număr...
S.I.C.: Dar asta la Revoluţie sau la Mineriadă?
George Ţâra: La Mineriadă. La Revoluţie am fost în stradă încă de la spargerea mitingului şi venirea blindatelor la Inter şi am făcut prima revistă, prima publicaţie din România postcomunistă, – Memento. De acolo, din redacţia Convingeri comuniste, doar că am luat jos tabla de pe uşă şi am scris „Redacţia revistei Memento, organ al Frontului studenţilor democraţi”, sau cam aşa ceva. Năvăleau acolo tot felul de studenţi şi nestudenţi exaltaţi, unii cu vinele de la gât umflate. Dacă erau doi, spuneau că sunt un comitet, dacă erau trei erau deja o organizatie. De pe acoperişurile învecinate se trăgea,poate se simula, dar ne-au şuierat şi gloanţe pe la urechi. Scriau articole avântate, cu titluri de genul „Libertate”, „Ceauşescu nu mai e!”, „Jos comunismul”, „Timişoara Bucureşti”, mă rog, toate sloganurile din stradă, şi le-am publicat pe toate, de-a valma. Deci ăsta a fost primul ziar liber, mai liber nici că se putea. Degeaba zice Libertatea că a scos primul ziar liber. Libertatea era în flăcări cu Enache şi Sergiu, era foc pe acoperiş. Nu zic ca n-or fi scris-o, dar n-aveau unde s-o tipareasca, că acolo am mers şi noi să tiparim, dar nu puteam intra, clădirea luase foc. Așa că am scos-o la Tipografia Universităţii. Acolo, pe lângă Casa Armatei, erau nişte hrube şi o biserică veche, şi acolo funcţiona o amărâtă de tipografie, mai mult manuală, cu zeţari, unde mai scotea Universitatea câte o tipăritură, cu tehnologie de pe vremea lui Guttenberg. Acolo am lucrat noaptea, am scos primul număr în tiraj mic, (cinci sute de exemplare, tipar plan, luate la subţioară, sub palton, căci afară încă se trăgea). Am mai scos apoi încă vreo trei numere, şi am lăsat-o baltă, că am mers la Cuvântul. Prietenii făcuseră Cuvântul, şi-am zis să ne unim forţele ...Ei, cam asta a fost… Şi multe altele. Acuma, tu ai tema Cenaclurile, scrii ce ţi-am spus despre cenacluri. Sigur că erau şi la Cluj cenacluri, era cenaclul universităţii, Echinox, dar acolo e altă poveste mare, frumoasă şi lungă, revista însăşi era un cenaclu. Echinox este un capitol separat. Am fost redactor la Echinox, am ţinut rubrica de proză, cronică de proză în Echinox, o vreme am fost şi la Napoca Universitară, care era revista Centrului Universitar, echivalentă cu Convingeri comuniste, dar avea un nume onorabil. La Iaşi era Opinia studenţească, un nume fericit de-a dreptul, acolo chiar se făcea gazetărie pe teme studenţeşti, iar la Bucureşti era Convingeri comuniste. Cineva, din exces de zel, a pus pecetea asta urâtă asupra unei reviste studenteşti, care era ca şi celelalte, dar mult mai aspru cenzurată. Nu era niciun student mai comunist decât cei din Cluj, ba dimpotrivă… ăsta era titlul, aşa l-am dus în spate.
S.I.C.: Da’ nu ştiţi? Nu Stelian Moţiu a hotărât numele ăsta?
George Ţâra: Nu Stelian Moţiu. Stelian Moţiu era un intelectual rasat, cu o viziune elevată Nn etala el convingeri comuniste.
S.I.C.: Ştiu, tocmai de asta, dar mi-au spus alţii în interviu că îl bănuiesc pe el, că el ar fi…
George Ţâra: Ei îl bănuiesc, că nu mai e in viaţă, așa-i uşor să arunci pisica, dar spune-le că îi rog să se abţină. Stelian Moţiu era un spirit rafinat şi n-ar fi făcut o măgărie ca asta. El a avut problemele lui, a publicat Motanul Arpagic şi Eu cred că suntem un popor vegetal. Deci, dacă sub direcţiunea lui s-au publicat poemele astea ale Anei Blandiana, pentru care s-a făcut un scandal mare şi pentru care el şi-a pierdut postul, şi a fost transferat la Informaţia ca simplu redactor, un om care gândea aşa nu putea el să pună, cu câţiva ani înainte, un asemenea titlu. Cine vrea să identifice autorul, cred că trebuie să caute mai sus, printre fosilele staliniste din PCR. printre nomenclaturştii care controlau UASCR-ul, un oportunist care voia să-şi consolideze funcţia sau să fie avansat în structurile centrale. Intreabă-l pe cel care a făcut presupunerea pe ce se bazează, pentru că eu sunt sigur că se înşeală şi poţi să consemnezi ce ţi-am spus eu, dacă scrii că cineva bănuieşte, spui că George Ţâra exclude categoric. Habar n-am cine şi în ce conjunctură a dat titlul, dar Stelian Moţiu nu era genul…
S.I.C.: Eu ştiu că nu, că eu am cercetat şi mi-am dat seama, nu era el. Dar nu ştiu cine poate să fie.
George Ţâra: Nu ştiu cui i-a trecut prin cap ideea, căci Stelian Moţiu nu avea treabă cu Centrul Universitar. Si nici cu Universitatea, care scotea revista Universitatea comunista. Titlul ăsta şi altele, precum Studenţimea comunistă braşoveană tot Moţiu le-a dat? El a fost pe altă direcţie. A fost prieten de şpriţuri cu Nicu Ceauşescu, cu boema lor, a fost din gaşca care…era o legendă urbană...că Nicu Ceauşescu avea o gaşcă, de petreceri, de chefuri, care nu-şi bătea capul cu ideologia. Era un boem Moţiu, iubitor de şpriţuri prelungite, ca şi mine – că de fapt de aia eram prieteni – şi a făcut parte din gaşca aia despre care știu si eu doar din auzite. Moţiu nu aducea niciodată vorba de acea perioada din viaţa lui. Nu zic că-i ştiu parcursul dinainte de Viata studenteasca unde, de fapt, l-am cunoscut Aici a fost retrogradat, pus pe linie moartă, cum ar veni, dar nu cred că a avut vreo treabă cu înfiinţarea revistei Centrului Universitar. Sunt răuvoitori destui, dar nu e el. Chiar e bine c-ai pus problema şi poţi să întrebi, întreabă-i şi pe ceilalţi care l-au cunoscut, ce om era Stelian Moţiu. Avea umor, o memorie fabuloasă şi ştia carte. Era filosof şi – să-ţi spun o poantă şi cu el, că şi avea spirit ludic. La un examen de filosofie, a făcut o lucrare despre filosoful chinez Mo – Tzi (care a existat), scris Mo Tziu (care n-a existat), iar profesorul, care era un ignorant, l-a crezut! Deci el a încropit un sistem de gândire pe care l-a atribuit acestui Mo Tziu, care de fapt era pseudonimul lui Moţiu. Asadar nu putea sa inventeze el Convingeri comuniste. Nu avea convingeri comuniste, convingeri personale comuniste. Nu cred c-ar fi facut-o pur si simplu din oportunism. Cam asta e. Şi, dacă mai ai vreo întrebare... nu ştiu câte minute ai…
CV George Ţâra
Născut la Prundu Bârgăului, judeţul Bistriţa Năsău, în data de 3 octombrie, 1952.
Absolvent al Liceului Radu Petrescu din localitate (Când avea un an, era chiar vecin cu scriitorul, aflat acolo cu domiciliu forţat)
Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj Napoca, 1979.
Redactor la Echinox şi Napoca Universitară pe durata studiilor, membru fondator al grupului Ars Amatoria.
Profesor stagiar la Băbăiţa, jud Teleorman (1979 – 1982). Colaborator al revistelor Viaţa Studenţească ş Amfiteatru.
Instructor cultural la Complexul cultural sportiv studenţesc Tei, membru fondator şi custode al Cenaclului din Tei din Bucureşti– coordonator al revistei studenţenţeşti Convingeri comuniste la Casa de cultura a studenţilor din Bucureşti (1983 – 1989)
Secretar general de redacţie la revista Cuvântul, redactor şef la Cuvântul de ambe sexe, Bucureşti (1990 – 1993)
Agent de vânzări, angajat al firmei Jade Express Bucureşti.(1003 – 1995)
Membru fondator şi redactor şef al cotidianului Actualitatea BN , (Bistriţa 1996) Membru fondator şi redactor şef al revistei de etnologie şi etnografie Zestrea , Bistriţa (1996 – 1997)
Manager magazin de librarie papetărie si jucării (1997 – 2ooo)
Director al ziarului Dreptatea serie nouă; Şef al Biroului de presă al PNTCD (sub preşedinţia lui Andrei Marga) Bucureşti (2000)
Redactor şef al revistei studenţeşti Campus UBB, Cluj Napoca (2001)
Angajat la ICPE Bistriţa, redactor al revistei Eco Terra (2001 – 2oo4) şi la SC RAAL Bistriţa (2oo4 – 2017).
Activitate publicistică: Cronici şi articole de critică literară în Napoca Universitară, Echinox, Viaţa studenţească, Amfiteatru, Luceafărul, Tribuna, Romania literară etc. Editoriale şi tablete de autor în ziarele pe care le-a coordonat şi în alte publicaţii.
Starea civilă: Căsătorit cu Anca Maria, profesoară de engleză. Au împreună un copil, Ioana Smaranda, studentă, anul I, la Arte plastice Cluj Napoca.