1. Ultimele trei
(mai e puțin, mai e puțin
auzeam
și vom sta toți în linie dreaptă
plângând cu sânge
strângând cu sete lanțurile
unde ne ținem mieii
și ni se încurcă venele.
ne vor bubui inimile de frică
atunci când ultimele trei femei
cu trupuri de sticlă
vor vorbi
pentru cei care sunt vii
care-au murit
și pentru cei pe care nu știm cum să-i numim)
uite, promit,
o să mă vindec de halucinațiile astea
n-o să mai fiu ghemul de lână pentru gheruțele lor
ce se ascut în fiecare secundă
și mă zgârie din ce în ce mai adânc.
o să mă apuc de scris povești,
nu o să mai visez noaptea
și mai ales, nu o să-ți mai spun despre visele mele.
o să vin acasă doar la 9 seara
și n-o să mai beau niciodată singură alcool.
promit, promit,
că o să te iubesc
și o să îți spăl hainele în fiecare zi
o să își fac mâncare
și jur,
asta a fost ultima dată
când mai scriu vreun cuvânt despre moarte.
(da,
nu o să mai scriu despre moarte
chiar dacă nu o să mai scriu nimic
vreodată)
dar astăzi
nu-mi spune și tu pe nume,
mângâie-mă
așa cum ai mângâia burta unei fiare flămânde
și limba și dinții
caută-mă
în fricile mele în tot.
- Până la început și înapoi
poate că ți-aș spune pe nume
dar numele noastre luate sunt
în numele nostru se aud pași foarte apăsați
prin dreptul ușilor se trag obloanele
se plânge în numele nostru
să așteptăm un altul, auzi?
sigur că el vine încet dinspre miazănoapte
toate păsările cerului ne vorbesc
despre haina cea curată la suflet
cu limba de moarte a grâului sufocat de pământ
ți-aș spune o poveste
despre leagănul de lemn din curte
și despre cum adormeam cu scârțâitul ulucilor
lucru pe care îl fac și acum
ți-aș spune o poveste
nu este nici târziu nici devreme
aveam câțiva ani
când am văzut căzând bucăți foarte mari din tavan
știu de atunci sângele miroase a viață
și am fost singura martoră la somnul de-o clipă al lui Dumnezeu
să îl așteptăm pe acesta!
el a uitat cine este.
sigur că se va întoarce din moarte
când își va aduce aminte de ticăitul ceasurilor
ascunse în alte milioane de ceasuri
până la începutul veacurilor și înapoi.
- Tic tac tic tac
dacă n-ai somn
îți spun despre Dumnezeu care ne mângâie pe ascuns frunțile
despre cum visez eu pentru tine
și orice cântec de leagăn
devine o rugăciune spusă la vreme de secetă
când firele de iarbă țin în mână cuțite
și ne crestează în piele câte o cruce
înainte ca lacrimile inexistente să lase urme pe obraji
înainte ca trupurile noastre să se odihnească
lângă alte trupuri străine
aud diminețile venind tiptil în garsoniera mea,
un fel de biserică unde se roagă
cei care nu vin niciodată
în fiecare zi e o altă zi
în noi sunt alții de-acum
vezi, ne știm de foarte mult timp
ascultă ceasul cu rotițe de sticlă, îți spun,
tic tac tic tac
curând foarte curând va veni noaptea
ca un poștaș îmi va bate la ușă
și n-o să mai pot face nimic
- Tăcerea tăcerilor. Zbaterea mieilor.
De la micuța fereastră, mai pot vedea doar niște umbre. Cândva, au avut și ele oameni. Cândva la ce timp este? Tac. De parcă cineva adânc înfipt în mine, aproape ca un topor, ar vorbi cu toate vocile și în toate alfabetele lumii.
Cineva vorbește cu glasul meu. Cineva tace pe limba mea. Cineva nu-mi răspunde. În carnea mea cineva străin sapă cu palmele mele o groapa. În venele mele nu se vorbește despre moarte. Nu. Nu. Despre moarte se tace. Tăcerea tăcerilor.
Fericirea voită. Involuntar, întunericul rânjește cu dinții mei. Sunt toată un rânjet. Frica are dinți albi și mă strigă pe nume. Zbaterea mielului sub limba unei lame foarte ascuțite. În oglindă totul se vede invers. Din oglindă, în lumea aceasta plouă cu sânge. Și sufletele au uneori oameni. Suflete. Umbre. Dar asta este pentru cândva și pentru cei care nu răspund când se țipă în numele lor.
5. Amintiri din mai multe vieți
când degetele pe care număr despărțirile
sunt aceleași degete ce mă sugrumă
încet foarte de încet
începe statul pe loc.
lumea se oprește dintr-o dată
și vezi?
nu mai am degete
nu mai am pe nimeni de iubit.
astăzi nu mai vorbesc despre viață
nici măcar despre moarte
și nici despre dragoste.
astăzi
urc scările cu ochii închiși
iar la capătul întunericului nu lumina
ci torționarii cu obrajii arzând
se ridică din propriile mele înfundături.
unii închid ochii,
alții spun sunt prea multe trepte de urcat
unu doi trei patru cine mai numără
cine nu e gata eu nu sunt gata
învăț numărătoarea inversă
și țin în mână lopata.
CV - Alina Naiu
M-am născut în 1988, la Caracal, dar locuiesc în București. Am absolvit un master în Administrarea Afacerilor Comerciale la ASE și lucrez în domeniul logisticii. Am debutat anul trecut în revista “Luceafărul de dimineață”. Am publicat poezie în “România Literară”, “Viața Românească”, “Acolada”și “Mantaua lui Gogol” și eseuri în „Luceafărul de dimineață” și “Reflex”. Am debutat editorial in 2014 cu volumul de versuri numit “Intangibil 54” (Ed. Palimpsest, București)