Prozatorul Victor Tecar este ilustrarea exemplului rar şi fericit al autorului care reuşeşte să-şi convingă, deopotrivă, cititorii, criticii şi editorii de valoarea creţiei sale şi, totodată, să guste din cupa succesului la o vârstă respectabilă, după un parcurs greoi şi anevoios, făcut cu opinteli dar hotărât să-şi spună şi să-şi ducă povestea până la capăt.

Romanele din trilogia "Lupii Chioarului" (Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2015) apărute în timp, separat, respectiv "Visul ca pedeapsă", în 2003, "Visul ca iertare" în 2008 şi "Visul ca isită" în 2013 pot constitui oricând mostre de seriozitate , dârzenie, talent şi încredere în puterea cuvâtului, în misiunea umanitară a scriitorului, ceea ce astăzi pare cel puţin desuet.

Asupra caltăţilor sale stilistice şi narative s-au pronunţat, cu entuziasm sau apreciativ, laudativ chiar, nume importante din literatura română contemporană, critici sau scriitori, precum Octavian Soviany, Ion Cristofor, Ioan Groşan, Ioan Pavel Azap, Ion Negru, Ioan Es. Pop, Gheorghe Glodeanu, Vasile Morar, etc. Un bun exemplu în acest sens sunt cronicile semnate de Octavian Soviany: "...Puţin cunoscut şi mediatizat, romancierul maramureşean Victor Tecar este un prozator viguros, şcolit la marea tradiţie a prozei ardeleneşti, care stăpâneşte cu o siguranţă de invidiat mecanismele naraţiunii aşa-zis realiste, pe care are însă înţelepciunea s-o pigmenteze pe ici pe colo cu o picătură de straniu, fabulos terific sau miraculos"(pe coperta 2 a cărţii) sau Ioan Groşan (în "Viaţa românească" nr 3-4/2014) ..."De la primele rânduri ale "Visului ca pedeapsă" cititorul profesionist îşi dă seama că autorul se înscrie cu fermitate în linia marilor prozatori realişti ardeleni, de la Slavici, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, trecând prin Titus Popovici, Augustin Buzura, Ion Lăncrăjan şi ajungând până la mai tinerii Alexandru Uiuiu sau Cornel Ivanciuc"....

Cea ce a scris până acum îl plasează într-o poziţie mai mult decât onorabilă şi premiiile pe care le-a obţinut până acum precum şi receptarea critică pozitvă, cronicile apărute în Maramureş şi în ţară, scrise de autori şi critici literari reputaţi, aşa cum am spus mai înainte, confirmă valoarea unui scriitor de factură "clasică" realistă, în fond, dar moderne în esenţă, viguroase şi pline de conţinut.

Spre deosebire de mulţi alţi scriitori maramureşeni, şi nu numai, Victor Tecar nu-şi romanţează povestirile, el are în minte şi în ideal marii autori, marii romancieri şi nu autorii de romane de capă şi spadă sau scriitorii de scenarii de telenovele. Este un realist pe linia realismului ardelean ilustrat în modul cel mai înalt de Liviu Rebreanu, un realist cu putere de seducţie în ceea ce narează şi care face realismul să capete aură fantastică pentru că reuşeşte să înglobeze în cele trei volume nu doar povestea dezmembrării şi dizlocării unei comunităţi, unui sat mărunt, pierdut printre dealuri şi păduri, din matca în care a vieţuitz de secole, ci să dea şi să pună aură istorică evenimentelor care se desfăşoară în acea comunitate nesemnificativă aparent dar care capătă valoare de simbol în întregul său. Trilogia se sfârşeşte cu circul, comedia şi tragedia Marii aglomeraţii din Decembrie dar paginile de final se petrec undeva în vis, în memoria eternă a spaţiului care a cunoscut atâta zbucium şi suferinţă. Victor Tecar este acum un scriitor cu o operă rotundă care poate fi citită fără a trăi deziluzia parcurgerii unei cărţi voluminoase fără conţinut, fără satisfacţia unei lecturi de calitate. Lumea pe care o construieşte în această carte este una autentică, netrucată, nefardată, personajele sunt credibile şi au viaţă şi substanţă artistică iar o parte din drama colectivizării forţate a satelor româneşti este foarte bine ilustrată aici, alăturându-se convingător celorlalte scrieri din ţară pe această temă.

Ceea ce-l face credibil şi valoros pe autor în "Lupii Chioarului" constă în mare măsură în înţelegerea sensului istoric al lucrurilor, al evenimentelor care vin parcă de-a valma, a lumii pe care o prezintă, abordarea fără înflorituri a tematicii şi lipsa artificiilor găunoase. Este o lume românească plină de frământări provocate, ca de obicei, şi de cei din mijlocul comunităţii, o lume românească din Ardeal neidealizată, aspră şi chinuită, încercată de suferinţă şi răbdare dar pe care o ţine laolaltă o coeziune internă ciudată, miraculoasă, adâncă, acel "ceva" de nedefinit, miezul tradiţiei şi al experienţei de veacurui în faţa cărora a trebuit să reziste cu îndărătnicie...