Tristețe

Orice frunză mi-e suspin,
Orice șoaptă-o durere,
Aripile-mi sunt prea lungi,
Și să zbor, nu am putere.

Nu mai pot nici să mă rog,
Curg cuvintele-n tăceri,
Am puteri să urnesc munții,
Doar să sper nu am puteri.

Și în suflet–numai frig,
Ceasu-i plin cu clipe moarte,
Orice frunză mi-e suspin,
Orice spin îmi este frate.

Există oameni

Există oameni
care mint genial
și adevărul îi mistuie
sau înnebunește,
acestora dacă le faci
vreun bine,
îți devin dintr-o dată
dușmani.

Există oameni
cu privirea sticloasă,
în care nici sufletul
lor nu încape,
încat ai impresia
că acesta n-a locuit
în inima lor niciodată,
dar revine la ei
numai atunci când
bătrânețea-i pregătește
de moarte.

Când eram singură

Când eram singură,
și urlam în tăcere,
și ziua mă frigea
ca urzica,
tu erai la uşa
inimii mele –
și-mi vindecai frica.

Şi atunci când
mă ascultau
numai pietrele,
și călcam pe ruine –
cu aripa-mi îndoită,
și atunci erai
aproape de mine,
ca să nu mă simt
părăsită.

Şi acum când
strig către Tine,
speriată de atâtea
tăceri…
Îţi aud paşii uşori,
care vin să-mi ia
moartea de mâine
din moartea de ieri.


Fără Vise

Acum, în veacul
în care și piatra și fierul
văd vise,
sunt oameni
care nu mai visează.

Pădurile văd în locul lor vise
despre oameni
ce nu visează.

Acum când primavara-i
pe drum, șesul mai speră
că lumea aceasta
dintr-un vis
va renaște–ca
firul de iarbă din nou.


Poezia

Poezia locuiește
în aceeași casă
cu mine,
într-o casă
cu multe ferestre,
și nici o ușă.
Unde tot timpul
din lume,
pentru noi,
în loc se oprește.
Ca să povestesc
pe hârtie cum clipa
de la mine își ia rămas bun
și pleacă
să se întălnească
cu tine.

Atunci stoluri de păsări
îmi cântă
sub geam.

Dintre toți
numai poezia știe
în care cântec m-ascund.

Cănd a rămas
biserica pustie!

Când a rămas
biserica pustie,
și s-a tras
zăvorul ruginit,
după ce lumea
a plecat grăbită,
și Domnul din
icoană a ieșit.

Și au rămas–
doar îngerii în strană,
să îl aștepte pe Iisus,
să intre iarăși în icoană
sau în altar, pe cruce, Sus.

Dar Domnul
întârzia să vină,
era-ntuneric și târziu,
și numai râul de vopsea
era un semn că
El e viu.

De atunci, se spune
că Iisus,
se mută din icoană,
în icoană,
și numai urma
cuielor din măini,
rămâne-n fiecare ramă...

Iubire prea puțină

Purtăm în noi
prea firavă iubire,
și inimile noastre
tremură de frig...
De parcă a înghețat
și ultima sclipire,
și pân'la cer
s-a înălțat un dig.

Și-i întuneric
ca într-o fereastră,
ce n-a știut vreodată
ce-i lumina,
și nu simțim
căderea noastră,
și moartea cum
își mătură grădina.

Căci ea, începe
mai întâi acolo,
unde iubire nu există,
iar moartea aceea
ce-o să ne învie –
nu poate fi
o moarte tristă,
în timp ce vom iubi
– o veșnicie!



Oraș pustiu

În acest oraș
mare și pustiu,
oamenii și-au pus
zid între ei,
nu-și mai vorbesc
și nici scrisori
nu-și scriu.

Iar atunci
când se întâlnesc,
se privesc unul pe altul
de undeva din înalt,
ca și cum pentru
toată durerea lui,
e vinovat celălalt.

În acest oraș
rămas în nemișcare,
nu-i mai este nimănui
dor de tine,
ci fiecare-și duce dorul
de nimeni
sau-numai de sine.

Acest oraș,
ce ți-a fost drag,
să fi devenit atât de gol
și de mut?!
Sau, poate, oamenii
sufletul în el
și-au pierdut...

Teamă

Ţi-e teamă de
moarte?
Dar nu de ea
să te temi,
de ceea ce-n
tine le creşti –
de cuibul
de şerpi
sau acela
de viespi.
De ura
care nu pleacă,
dar vine…
Numai atunci
să-ţi fie teamă
dar nu de moarte –
de tine!