vârsta fără timp

în numele tău ruginesc visele
unui destin singular
să scrii cu sufletul încătuşat
dansul unui flamingo
cu ciocul roşu

în aceeaşi limbă
în care solventul greşelii
devine obligatoriu

din a cui vină
obezitatea emoțiilor
înfurie cântarul slabiciunilor

măsor vârsta neîntreruptă
a unui alb poem
o Sequoia halucinantă
prin care trec
scheletele timpului de ieri

îmi număr venele violete

buzunarul răsăritului
acoperă ochiul soarelui ce plânge

să-ți pese de cum râde viața
printre atâtea morți
strigătul bufniței
este permis doar la miezul nopții


Presupunerea păcatului

În ce an să mor în reluare
ca sã îmi iubeşti din nou
primãverile înmugurite
din hibernarea amintirii?
Păcatul meu lichid
curge în emisfera sudică
a trupului tău.
Meridianele mângâierilor
adunã sãrutul pe cerul palatin,
metaforă organică
şi cea dintâi osmozã...
Pe umerii singurătații
epoleți de ploaie
risipesc
femeia din tine
la plural,
suntem oare,
NOI?

Felie de noapte

Nu ştiu cum se preling
limbile ghețarilor
de pe versanții sânilor tăi,
când pe limba mea
pier săruturi anonime.
Facem dragoste
sfidând dioptriile
uitate în etui.
Îndrăzneala noastră
încheie fermoarul îmbrățişării
cu fața la semilună.
Strâmtorile albastre fragmentează
felii de trup,
felii de viață...
Împletesc şuvițele de timp
cu lianele stelare
să mă pot întâmpla
a doua oară
în noaptea ta!

Abscisa existenţei

acolo unde înfloresc
trandafirii sălbatici
picură secundele adormite
în baldachinul surâsului tău

am un infinit
în spate
şi un altul în faţă

sunt un zero
în seara asta
cuvintele îşi donează viaţa

destinul lor curge
în mine

tranplant de iubire

auzi cum creşte
cerul
din palma mea?


Partajul primăverii

Ţi-aduci aminte
când ţineai în braţe
cărările ude de ploi,
iar fluturii mărturiseau
sublimul
în zbor de raţii mici?

Magnoliile croşetate
de calmul primăverii
ne dădeau de ştire
că ingerii ne zâmbesc.

Acum între coapsele mele
păcatul se sprijină andante,
tu, pribeag în nebunia finală
ucizi răbdarea ce respiră
neliniştea visului ambasador.

Distanţe empirice de ceară
se topesc
când stelele strălucesc doar pe cerul tău...

...şi aşa, ne îndrăgostim de umbra amintirilor...


Cealaltă singurătate

în ABC-ul singurătăţii
învăţ să mă-ndepărtez
de trupul meu
câteodată sfârtec totalul anotimpurilor
concomitent cu pelerinajul uitării de sine

între Ape şi Pământ
năvoadele prind cuvintele vii
le închid apoi ermetic
în preludiul verilor
când solstiţiul mă cheamă
în singurătatea ta


Sensul inaniţiei

versuri mercenare
sfâşie  cu dinţi de lapte
din sufletul meu
înveşmântat in visul alegoric

pâinea sângelui crescută
din drojdia trecutului
îmi alină foamea durerii

e mutaţia cuvintelor înfierate
în zborul subteran
pentru o altă Cale Lactee