Simfonia gândurilor (cuvântul editorului)

Johnny Ciatloş Deak

Mihaela CD este o autoare prolifică, cu o putere creatoare extraordinară, arzând până la ultima picătură pe altarul creației precum o lumânare. Fie că vorbim de proză, critică literară, aforisme, poezii sau articole, Mihaela CD este întotdeauna pregătită pentru noi proiecte.
Iată că și de această dată bine-cunoscuta scriitoare Mihaela CD ne invită la un regal de frumusețe, gingășie, finețe și noblețe sufletească. Ne aflăm în fața unei cărți deosebite, cu un titlu foarte sugestiv, SIMFONIA GÂNDURILOR, o carte ce adună cu rafinament, într-o simfonie de gânduri, lucrări de critică literară, eseuri și articole diverse. 
Așa cum ne-a obișnuit în scrierile sale în calitate de scriitor, poet, cronicar sau jurnalist, în cele peste 20 de cărți personale, autoarea Mihaela CD ne surprinde de fiecare dată cu prospețimea gândurilor şi ideilor sale. Fiecare carte pe care o scrie are acel ceva unic și magic în același timp.

Viață Violetă

Johnny Ciatloş Deak

Unele cărți  se nasc din necesitatea de a spune, altele din noblețea de a cânta. Există momente rare în care sufletul lumii se așază într-un trup de vers, momente în care timpul, cu toată neliniștea lui, tace o clipă și ascultă. În astfel de clipe se nasc negrăbit și deloc întâmplător cărți precum  Viață Violetă, dintr-o necesitate tainică a frumosului de a se face auzit. 
Volumul de poezii Viață Violetă publicat la editura Globart Universum  în anul 2025, ce poartă semnătura autoarei Mihaela CD,  este o invitație la  regăsirea de sine, la  acea stare de bine și frumos a sufletului după care tânjim cu toții.
Mihaela CD este un nume cunoscut în peisajul literar contemporan. Autoare a peste douăzeci de cărți personale de autor, poetă, romancieră, critic literar și un spirit profund implicat în promovarea valorilor autentice, este recunoscută nu doar pentru rafinamentul versului, ci și pentru eleganța discursului intelectual.
Într-o epocă grăbită, unde sunetul cuvintelor e tot mai adesea golit de rezonanță, Mihaela CD readuce în prim-plan arta poeziei în vers clasic așa cum trebuie  ea să fie: o artă înaltă, sonoră, cu ritm și rimă, o arhitectură interioară a unei voci poetice cristaline și inconfundabile. Poezia sa exprimă...

Privind bătrânețea prin ochii scriitoarei Silvia Mariora

Mihaela CD

Motto: ‘’Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.’’ (Alexandru Vlahuţă)

Literatura are rarul dar de a readuce simplitatea în formele ei cele mai firești, acolo unde sinceritatea evocă expresia unei înțelepciuni profunde. În această zonă a autenticului se așază și proza îndrăgitei scriitoare Silvia Mariora care depășește dimensiunea autobiografică, devenind în fapt o formă de confesiune universală, o recapitulare afectivă a etapelor principale ale existenței.
Distinsa scriitoare născută în capitala României, la București și stabilită mai apoi în Canada, și-a construit pas cu pas universul său literar pe fundamentul profund și plin de lumină al memoriei și al talentului narativ. Aceasta explorează cu sensibilitate și luciditate, diferitele vârste ale vieții, pornind de la inocența începuturilor până la reflecția maturității târzii. Departe de artificiul conceptual sau de ostentația modernistă, scriitura sa se hrănește natural din seva amintirilor și a observației cotidiene, făcând astfel din fiecare text pe care îl scrie o confesiune de viață, o meditație tandră asupra trecerii timpului peste tâmple.

Dino Buzzati- Monstrul Colombre

Horia Picu

Dino Buzzati spune lucuri profunde în cartea sa. Fiecare povestire are doar câteva pagini, dar e destul ca de fiecare dată să fie alte înţelesuri, alte profunzimi care îl „urmăresc” pe cititor mult timp după ce-şi pune din nou cartea ȋn bibliotecă. Scriitorul italian e un maestru al ideilor care se strecoară printre rânduri. Şi este, în acelaşi timp, autorul unor personaje extrem de diferite şi interesante.

În „Monstrul Colombre” putem vedea cum s-a schimbat percepţia omenirii despre bătrâneţe. Acum, un om de patruzeci de ani nu ni se pare a fi bătrân. Un personaj al lui Dino Buzzati avea altă părere. Spune fiului său, Stefano, cu care plecase pe mare:
 „Cu toate că am patruzeci de ani, […]

ʺCandid sau Optimismulʺ de Voltaire

Horia Picu

Voltaire ne lămureşte repede despre titlul nuvelei sale filozofice scrise în 1759: „Îi citeai sufletul pe faţă. Judeca lucrurile destul de bine deşi avea o minte foarte simplă: cred că din cauza asta îl chema Candid.”
Personajul principal este aşa cum sugerează numele: sincer, inocent, încrezător fără rezerve în învăţăturile pe care cei doi filozofi ai săi, mai întâi superoptimistul Pangloss şi mai apoi pesimistul Martin i le-au dat. Crescut în castelul baronului de Westfalia,  Thunder-ten-Tronckh, ca fiu nelegitim al surorii baronului, se îndrăgosteşte de fiica baronului şi din acest moment viaţa paşnicului Candid se schimbă fundamental. Este alungat din ţinuturile natale şi trece prin nişte aventuri extraordinare, care-l schimbă profund.
Voltaire ne-o descrie pe aleasa inimii lui Candid în felul următor: „Cunigunda, în vârstă de şaptesprezece ani, era roşie la faţă, strălucitoare, grasă şi nurlie.”

MARIN SORESCU - Portret stroboscopic

Dan Lupescu

Marginalii la volumul MARIN SORESCU în postume
de ADA STUPARU
Binevenit și necesar, poate chiar așteptat cu înfrigurare de o parte a familiei, a criticii literare și a pleiadei (cândva enorme) de suporteri de toate vârstele, tămăduitor, contrariant și, pe alocuri, provocator, dar și iritant -, volumul Marin Sorescu în postume își atinge, indiscutabil, cel puțin una dintre ținte: stârnește interesul față de scriitorul total din Bulzești, laureat al Premiului Herder (1991), care a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori.
Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși.
Stârnește interesul și, concomitent, sintetizează cu osârdie și destulă acuratețe o arie cu adevărat copleșitoare de informații despre destinul creației, de toate felurile, a lui Marin Sorescu, după data fatidică de 8 decembrie 1996, când a trecut devreme, mult prea devreme și repede, repede în cer, despărțindu-se, cu înțeleaptă înțelegere, de efemerul trup de humă și născându-se...

Poezii de Tibu Gelu B.

Tibu Gelu B.

Clipa,

"Uneori clipa trece grăbită prin ceasurile noastre,
ca un gând care ne încearcă cu tărie,
Și-mi spun că timpul nu fuge așa repede
doar ne privește altfel
când ne apropiem de adevăr.
Oricât ascundem suflețelul nostru
el se întoarce la ceea ce e cu adevărat important
ca să afle cine suntem.
Întrebările ne înghesuie lacrimile în ochii noștrii,
până când vrem să le rostim.

Poezii de Gelu Dragoș

Gelu Dragoș

Corăbii de cuvinte

Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”
(Lucian Blaga)

Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă
mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii
pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă
iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine
flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde
mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,
imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe.

Poezii de Zenovia Priboi

Zenovia Priboi

La tine-n suflet

Păstrează-mi un locșor la tine-n suflet,
să nu îmi spui că l-ai dat nu știu cui,
îți dau chirie zilnic câte-un zâmbet,
și o privire-a ochilor căprui....

Duminică-ți mai dau o mângâiere,
pe frunte ai un loc care te doare,
și-apoi îți sărut ochii în tăcere
și colțul gurii ce sfios tresare!

Poezii de Angelina Nădejde

Angelina Nădejde

Inculpată toamnă

 
Eşti nedreaptă, toamnă, când îmi furi sfioasă,

Trandafirii-n floare, cu boboci pe ram,

Şi îmi laşi grădina tristă, zdrenţuroasă,

Ca pe-o cerşetoare care-mi bate-n geam.

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Doctor, fără arginți !!!

Eugenia Dumitriu

"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
 
                      Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede  şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți  și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,

Lăcrimarul cu fustă

Simona-Ioana Cucuian

La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

(24) ÎN EVUL MEDIU NU EXISTĂ "ARTE FRUMOASE", DAR ARTELE SERVILE APROXIMEAZĂ FRUMUXEȚEA

Valentin Lupea

          Ceea ce este adevărat pentru domeniul aparenței sensibile este adevărat și pentru arte. Pentru Evul Mediu, estetica nu constă într-o teorie a artelor, dar nici într-o teorie a jocului sau a asemării.
           Poezia și pictura, în înțelesul pe care li-l dăm noi, se bucură de prea puțină prețuire; confecționarea armurii și zidirea catedralelor și a cartelelor aveau o mai mare însemnătate. 
          Cuvântul "artă", luat izolat, nu avea nimic de-a face cu eseistica în Evul Mediu. Conceptul general de artă, pentru această perioadă, era cel citat de Cleanthes după Quintilian: "Arta este 
eficiență metodică". Sau mai literal: "Arta este capacitatea care lucrează printr-un anumit mod, adică prin ordine"(Hugonin, Essai SUR LA FONDATION DE L'ECOLE DE SAINT-VICTOR DE PARIS, în MIGUE, Series Latina, tom, 175, p. 70).
          Cele șapte arte liberale stabilite de canionul lui Martianus Capella erau: gramatica, retorica, dialectica, muzica, aritmetica, geometria și astronomia. Nu întâlnim nicio aluzie la poezie sau pictură, poezia fiind uneori tratată ca o anexă a logicii sau a retoricii. 

(23) VĂLUL DEVINE UNEORI APROAPE INDEPENDENT

Valentin Lupea

          Spuneam cu altă ocazie că în tinerețe, Sfântul Augustin a apărat ficțiunea și interpretarea teatrală, atrăgând atenția asupra scopului estetic implicit. 
           Adevărul, spunea el în scrierile sale timpurii, este asemenea lui Proteus, adică multiform (CONTRA ACADEMICOS, III, I, 13; Svoboda, p. 20). Filosofia nu trebuie să disprețuiască poezia, deoarece poemele pot exprima adevărul sub o figură.(Ibid., III, I, 7; Svoboda, loc, cit.).
          Există însă alți scriitori și alte concepții care marchează tensiunea dintre mascarea divinității și complacerea în aparențe. Cuvântul "simbol" semnifica, după cum am mai arătat, înveliș, paravan sau văl. 
          Vălul manifestă tendința de a deveni o categorie estetică independentă în loc să se conformeze cu strictețe sarcinilor sale de a forma exteriorul înțelepciunii creștine. 
          Nu există o adeziune unanimă la teoria ascunderii sub văl; vălul putea fi pur și simplu intrarea sau calea de acces exterioară; putea fi, de asemenea, o ademenire către ceea ce era înăuntru. Constatăm o ezitare între aceste idei. 
          Până la urmă, vălul a devenit, în gândirea Renașterii, însușirea estetică a delicateții, iar în atitudinea misticilor față de simbolul vălului se văd unele semne premergătoare ale acestei schimbări.