Cartea zilelor noastre | Un tandem malefic

Adrian SIMEANU

Djugașvili și Beria. Adică dictatoru` și unealta sa. Criminali cu bună știință. De fel din Georgia. Purtați de soartă pe culmi. Nu doar de putere, ci, îndeosebi, de ticăloșie. De cruzime. Inumanitate. Corupție, carierism, parvenitism. Politicianism feroce. Egolatrie. Minciună. Uneltiri o droaie. Lașitate. Lipsă de scrupule. Patologie, până la urmă. Nefericire, în ultimă instanță, pentru milioane și milioane de oameni nevinovați. Care-au pierit cu voia și din cauza lor decenii la rând...
 Câinoși chiar între ei. Ca și pe la noi, de altfel. Fiindcă nu suportau niciun afront. Nicio părere contrară. Considerându-se cei mai grozavi. Beria gudurându-se și lingușindu-l pe Stalin în permanență. Mistificând c-un tupeu enorm. Inventând dușmani și pericole neîntemeiate. Omorând în dreapta și-n stânga înfiorător. Rude, prieteni, colegi, adversari, inamici. Pentru generalisim, bolșevism și soviete.  Veritabil Himmler comunist. Umblând după demnități și avantaje la care alții nici nu visau. Atât că până la urmă o justiție divină le-a luat piuitul și s-au dus în iad, cuvenit înmiit...

Dressing pentru simţuri

Daniel Marian

(Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Arome de suflet”, Ed. Armoniei Culturale, 2020)

             Este hotărât mare lucru să ştii a-ţi face viaţa un amplu pastel, unul care să îmbrace dar şi să dezbrace suflete, care să te însoţească la deal şi la vale, care să-ţi înţeleagă şi primăvara şi toamna. Un pastel reprezintă cea mai clară dar şi complexă formă de exprimare în cuvinte, la el nu se stă pictând, ci se umblă, se visează, se trăieşte sau după caz nu se mai trăieşte. Niciodată un pastel nu poate fi obiectiv, pentru că nu e artă fotografică, de fapt nici n-ar avea vreo legătură cu obiectivitatea.
              Nicolae Vălăreanu Sârbu este omul pastelului. El face şi desface forme, contururi,  pentru a ieşi la iveală conţinutul, dar nici vorbă a se gândi la acestea şi la acesta, ci la cum să le şi să îl coloreze frumos, interesant şi adesea nemaivăzut. „Arome-le de suflet” sunt de esenţă tare, nerecomandate acelora care se ştiu cu sufletul nerotund, în colţuri, pe unde încercându-le ar putea să le puşte. Şi preferabil nu încercaţi aşa ceva acasă, ci în spaţii mult mai largi, cum ar fi acelea pe care sunteţi siguri că le ştiţi...

Arderea timpului

Daniel Marian

(Costel Simedrea – „plecarea din clepsidră”, Ed. Hoffman, 2020)

              Timpului îi expiră perioada de garanţie, se consumă la grad de pericol, e tot mai netimp, i-a venit vremea să se ducă la culcare. Posibil să fie şi incinerat, dacă se va dovedi în cele din urmă suficient de toxic. Mai departe, probabil că se va mai naşte un alt timp, sau ăsta a fost tot, s-a terminat rezervele de timp şi va fi tare trist pe lume – care lume?...
               Atmosfera creată de Costel Simedrea în „plecarea din clepsidră” este una de final existenţial, ne găsim acolo unde nimicul începe să umble cu paşi din ce în ce mai grei, ca şi cum ar lua în stăpânire universul. Interesant e cum se petrece acest apocaliptic într-o muzicalitate aparte, proprie poetului: „Nisipul s-a scurs tot în mare,/ Clepsidra e-n doliu acum/ Învaţă cum e să măsoare,/ Timp de uitare, postum./ Azi plaja-i totuna cu marea,/ Imens necuprins de nisip,/ Iar marea stăpână-i uitarea!// Uitarea... ce trist arhetip!” (Marea de nisip). Ideea este apoi  reluată într-un (de)canto mai larg: „Purtăm o clepsidră în noi, fiecare,/ Ca pe un bagaj care ne-a fost menit,/ Şi curge din ea nisipul...

Cartea zilelor noastre | Patru nume cu renume

Adrian SIMEANU

 Yes, Queen, Toto, Sting. Două supertrupe de prin Albion, un solist asemeni și-un grup de calibru nord-american. A postat despre toți consecvent, competent colegu` Sorin Călin. A scotocit, povestit, explicat și comparat îndelung și avizat despre ce-au creat și lăsat pân-acu niște ani. Înnebunit chibzuit după pop, rock  jazz și simfonic de soi cum nu-s mulți pe la noi. Cunoscător avansat clar documentat, în teoria, tehnologia de gen. Căutător îndârjit de nume și date despre discografii, concerte și interpreți, tehnicieni, studiouri, producători. Încercând, izbutind a etala nimerit virtuțile de neclintit ale unor creații de vârf în domeniu. Ce au adunat, la-nregistrare și prezentare, instrumentiști, vocaliști care mai de care. Unii, răposați între timp, alții, activi încă în varii formule pe diverse scene. Sorin reușind astfel să dea informații utile celor curioși, loiali, serioși. Iubitorilor de rock, în mod special. E o midienciclopedie în muzica asta și-i socot efortu` de apreciat, neîndoielnic de lăudat. Meritoriu cert pentru pentru urbea sa, Râmnicu Sărat. Ce se mândrește, de pildă, cu Vali Sterian și Flori Cristoforeanu, etern îndreptățit...

La o plimbare prin grădina cu memorii

Daniel Marian

(Camelia Monica Cornea – „Contemplând paşii prin viaţă”, Ed. Stef, 2019)

              Poezia este mai întâi despre identitate şi abia apoi despre viaţă şi percepţia asupra vieţii, acesta fiind un aspect care traversează spaţii literare tangente timpului nostru. Cererea de identitate este inimaginabil de mare în comparaţie cu oferta (chiar dacă aceasta ar suna oarecum la marginea logicii!), tentaţia locurilor comune se face simţită chiar şi în rândul celor mai grăitoare voci lirice. Iar ţintirea acestui argument existenţial care să determine şi să rostuiască în plan uman, presupune energii puternice, la rândul lor îndrăzneţ şi (re)confortant (re)generative.
              În spiritul acestui optativ, o  rezonanţă în plină formare, dublată de o motivaţie conştientă, întâlnim la Camelia Monica Cornea, odată cu ieşirea ei editorială în lume, prin „Contemplând paşii prin viaţă”. Din start, sub semnul titlului, ne punem problema unei recuperări din punct de vedere al vieţii trăite, ori ca alternativă, ar putea fi vorba de repetabile dedublări în consonanţă cu starea emoţională evolutivă. De aici şi necesitatea unui ’stoc’ de paralelisme care prin constructivă concurenţă să ofere o bună rezultantă. 

Promenada interioară

Daniel Marian

(Mihaela Meravei – „Colivia de sticlă”, Ed. Ex Ponto, 2020)

               Anotimpuri sălbatice, închise înăuntru a ceva indefinit. Devreme şi târziu, într-o alcătuire demnă de ziua de mâine care tocmai ce a fost ieri. Se întorc privirile piezişe ca venite de la război, când de fapt petrecură o pace adâncă. Ar putea fi lucruri definitive sau numai un gest de cremene şi am(n)ar. Se lucrează la o nelinişte de soi, care să îmbrace mai apoi în linişte până şi ceea ce n-a fost făcut pe lume şi nu va fi niciodată. Apocalipsa de carton a unora se revarsă peste ce am mai avea noi din străfulgerări.
               Poemele Mihaelei Miravei ating un apogeu personal, de la cunoaşterea trăirilor încoace spre o paroxistică netrăire, are loc o grea echilibristică pe muchia unui timp ce nu ar fi trebuit inventat înspre nefolosul nimănui.  „Colivia de sticlă” fiind o rupere de nori ce inundă dureros şi tandru în acelaşi timp. Disperarea a fost ţinută ca leul în cuşcă şi acum devine cel mai grozav animal de companie care zburdă fără frâu. E primăvară înaltă şi e toamnă adâncă, ziua şi noaptea îşi împart bucate la un colţ de masă ce a...

Poezii de Georgeta Darie

Georgeta Darie

Și în iubire este o artă

Și în iubire este o artă,
în a iubi,
să știi a te dărui celuilalt,
să te abandonezi cu totul
și să trăiești la maxim.
fiecare gest, fiecare alint, sărut
fără temeri și inhibiții,
să știi să-l faci fericit pe cel iubit
și lacrimile să-ți curgă de fericire,
că în iubire împlinirea ai simțit.

Poezii de Andreea Cristea

Andreea Cristea

Au înflorit bujorii!

Au înflorit bujorii, ai văzut?
E semn de viață lungă și nebună,
E timpu-n care noi ne-am fi știut
De ne-am fi întâlnit sub clar de lună.

Au înflorit bujorii, ai simțit?
Ne mângâie privirea ca o mumă,
Ne-am fi iubit și noi de-am fi putut
Să ne găsim în ziua cea mai bună.

Poezii de Vladimir Potlog

Vladimir Potlog

Ce pasăre frumoasă

Ce pasăre frumoasă,
Cântă la geamul meu.
Cu penele de aur...
Parcă a fost trimisă din rai
De însuși Dumnezeu.
Ca în nopţile de vară
Când pe cer stelele strălucesc.
Să-mi aline dorul!
Cu glasul ei ceresc.

Poezii de Petronela Apopei

Petronela Apopei

Lacrimă

Prima lacrimă a căpătat un nume
În durerea amintirii din vreme
Oare câte lacrimi, târziu îmi vor spune
Că iubirea din noi încă geme?


Într-o lume nefastă, am iubit ca un drac,
Într-a ei nebunie m-am scăldat vinovată,
Dacă timpul nu iartă, dacă micul tic-tac
Mă ascultă-n tăcere, scăldându-mă toată

Iubir 3

Regis Roman

- Unde-i?
    A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.
    În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.

Iubir 2

Regis Roman

- La ce te gândeşti acum?
    - Poftim?
    Întrebarea a fost repetată pe un alt glas, nu mai grav cum s-ar fi aşteptat, dimpotrivă, timid.
    - De aş fi sincer aş spune minciuni. Mă gândesc cum să nu mai gândesc! De ce să-i tot judec pe ceilalţi? Poate aşa aş fi liber. Dar aş dezamăgi multe persoane, mai ales pe tine şi nu vreau. Până obţin ce doresc, normal. Apoi n-o să-mi mai pese nici de tine, deşi n-o să-ţi arăt în mod explicit asta şi chiar o să încerc să te conving că greşeşti. Ştii jocul de-a şoarecele şi pisica. Este pură gândire. Şi mă întreb dacă eşti epilată peste tot sau alte bazaconii. Prin urmare, mai bine nu gândesc.
    Îşi căuta un rost. Adică nu mai primea ajutor social. Ce să facă un tip tânăr şi inadaptat societăţii materne. Adică, un fals minoritar într-o ţară care detesta expaţii. Cam tuciuriu, când era văzut oamenii gândeau sec: ţigan. Nu era, dar pielea asta şi ochii diferite de cele fade şi normale. Însă, avea două calităţi. Limbile şi zâmbetul. Gândirea şi ironia.

Iubir

Regis Roman

măh. Te iubesc atât de tare că tot mă sparg. Dacă nu îmi răspunzi. Mă împrăştiu ca un fier fără magnet, un soare fără untură degresantă, o dragoste libidinoasă fără gelozie, ştii că ţi-am dăruit totul, întregul, aşa finit cum eram în stare eu să mă ofer, adică între limitele personale şi adecvate sentimentelor desăvârşite pe care le-am avut mereu în inima mea plină de apă şi metale, sângele meu albastru se face, nu sunt monarh, dar ia lasă-l la soare câteva minute şi o să observi regalitatea îndrăgostirii mele de tine. Regeşte. N-o vezi? Spui. În realitate n-ai chef s-o recunoşti, dar eu tot te iubesc ca un nătâng şi mă preling peste pământ, no, nu-ţi place ţărâna că are şi bălegar, bine, mă aşez aşa tiptil peste poiana plină de iarbă nepişată, adică plină doar de roua frigului nopţii şi al stelelor păgâne şi reci. Este mai bună ultima imagine? Te cred. Cum să nu. Fac orice ca să-mi înţelegi sentimentele preacuvioase şi elaborate la adresa ta, chiar te declam o sfântă! Şi nu mai fac comentarii în legătură cu anumite decăderi îngereşti. Aş fi penibil. Ioi. Ce-mi place de tine...
    Ea. Mergea prin centrul oraşului abătută. Avea o senzaţie de despărţire imanentă. Adică nu erau chiar separaţi, dar parcă se distanţase.

Mehmet Deliù

Tudor Cicu

În satul meu dobrogean, Azaplar, taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi copiii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea adevărului. Și ca să nu-i dea prin cap cuiva să intre peste primarul de atunci, fusese pus paznic peste primărie și înfipt bine tătarul, la intrarea în clădire. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol.

JURNALU’ UNUI ŞOBOLAN FERICIT

Radu Macrinici

Motto: “Cine are o casă unde să se-ntoarcă, nu va câştiga nici un război.”

Personajele : ŢESĂTORUL, SOLDATUL, SAMI AZA, ANCHETATORUL, FEMEIA, IMACULAŢII                             

La un război de ţesut, făcut din roţi dinţate, arcuri şi resturi metalice, un personaj cu cagulă manevrează

mecanismul, de parcă ar bate la o maşină de scris. Apoi îşi scoate cagula, ca pe o pălărie, şi salută voios.

ARCA LUI GIORGIO

Marian Ilea

piesă de teatru în două acte cu un epilog

Motto: "Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem... "

                       (Hortensia Papadat Bengescu)

Personajele:

Distincţia dintre „religie” și „credinţă”

N. Grigorie Lăcriţa

„Avem mii de religii care ne fac să ne urâm unii pe alţii,
dar nu avem nici o credinţă care să ne unească.” (N. Grigorie Lăcriţa).

Rezumat. Distincţia dintre „religie” și „credinţă” este o problemă de foarte mare interes pentru orice om care cugetă , cu atât mai mult cu cât clarificările pe această temă sunt și puţine și sumare. Prin acest articol se aduc unele clarificări privind sensul spiritual al acestor noţiuni care fac parte din viaţa fiecărui om, indiferent de „religia” și de „credinţa” s-a.
Cuvinte cheie: religie; credinţă; suflet; minte; oameni; biserică; rugăciune; ritual; dogma religioasă; ipocrizia religioasă etc.

Distincţia dintre „religie” și „credinţă” este o problemă de foarte mare interes pentru marea majoritate a populaţiei, cu atât mai mult cu cât clarificările pe această temă sunt și puţine și sumare.

Sistemul demagogie-necinste-necalificare al politrucianismului nostru postdecembrist

George Petrovai

Indiscutabil că poetul latin Titus Lucretius Carus (pe scurt, Lucrețiu) avea dreptate atunci când, în urmă cu peste două mii de ani, enunța în celebrul lui poem De rerum natura (Despre natura lucrurilor) că Ex nihilo nihil (Din nimic nu apare nimic). Da, căci pentru confortul și comoditatea logicii noastre, infinit inferioară metalogicii divine, este realmente necesar să presupunem că Însuși Atotputernicul n-a creat macrouniversul și microuniversul din nimic, ci din preaplinul dragostei Sale, respectiv din inepuizabila Sa energie.
    Iar acest punct de vedere este în perfectă concordanță cu cele mai recente „adevăruri” ale științei: Nimic nu poate veni în existență de la sine și „Cele mai multe particule elementare, dacă nu cumva chiar toate, pot fi create prin materializarea energiei”! Ultima axiomă îi mulțumește atât de mult pe atei, încât aceștia sunt dispuși să-I recunoscă Mântuitorului „unele vindecări” (doar cele pe care ei le atribuie unei „acțiuni psihosomatice” sau „puterii spiritului asupra materiei”), dar resping cu îndârjire prostească majoritatea miracolelor hristice, considerându-le „pure născociri sau întâmplări fundate pe realități deformate de către tradiție”. Altfel spus, nu poate să fie real ceea ce depășește ridicola putere de înțelegere a „științificilor”, întrucât ei stabilesc nestatornica graniță dintre adevăr și fals, dintre realitate și fantezie...