Prietenii mei scriitorii. Azi Daniel Marian

Ion Toma Ionescu

Ce-ţi e şi cu prietenii mei, scriitorii!... Îţi trimit cărţile, şi-ţi rămâne doar să-i citeşti, să te bucuri de ei, şi să le rămâi dator.
Motoul recentului volum, sclipitor de altfel, al lui Daniel Marian, cu un titlu prea lunguieţ „cântăreţul din zorii unei iubiri amânate” (ar fi putut fi scurtaţi zorii de călăreţ, sau tăiată din viul, coada amânatei… cum ar zice muşteriul de guştere isteţ!…)
Motoul, după cum spuneam sau nu, al acestui volum este fără îndoială:
pe capra
de la dric
am pus
un ibric…
Ce fierbe în clocot în acest ibric(?), se pune cuvânt cu cuvânt aburul în oală de pământ, să nu se risipească(!) (Nu laşi omul singur la necaz să iubească, amânat(!) Se bea în cerc, roată, dată din mână în mână, celor aflaţi la masă, până ajungi la fund!
ai văzut tu
vre-o secundă
masă pătrată şi
mai ales dar
mai ales
cerc rotund?

Emilia Stroe-Ţena – Destin românesc

Camelia Ardelean

Emilia Stroe-Țena este o autoare despre care nu am auzit niciodată până acum. Asta însă nu m-a împiedicat să răsfoiesc paginile volumului de față (Destin românesc, apărut la Editura Armonii Culturale, din Adjud, în 2018, și reeditat un an mai târziu, la Editura eCreator, din Baia-Mare), amintindu-mi de îndemnul regretatei Maria Toma-Damșa (unul din primii mei mentori pe tărâmul literelor), membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației Scriitorilor Hunedoreni, plecată de curând dintre noi, care îmi spunea să scriu și despre poeții debutanți sau bătând la porțile recunoașterii literare, nu doar despre cei deja consacrați, fiindcă “despre aceștia din urmă scriu toți”!
Utilizând sursa aflată cel mai la îndemână, și anume cuvintele autoarei, premergătoare poeziilor, am descoperit că versurile cuprinse în carte au fost scrise în anul 1980, pe vremea regimului „de tristă amintire”, când aceasta era membră a Cenaclului literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură Alexandria (Teleorman), condus de Teodora Stanciu. Astfel, am dedus că volumul asupra căruia ne-am aplecat este unul de debut în poezie, poeta cochetând inițial cu proza și eseul (având până acum cinci volume publicate din domeniile menționate), așa că vom încerca să fim îngăduitori cu noua „locatară” de pe meleagul metaforei...

Daniel Luca într-un „Teritoriu ocupat” de trăiri intense

Petronela Apopei

În volumul „Teritoriu ocupat”, apărut la Editura Ecreator, din Baia Mare, în 2018, poetul Daniel Luca ne invită în sufletul său, un vast „teritoriu” drenat de trăiri și emoții, punându-ne în arealul vieții sale, un spațiu atât de „ocupat” de sentimente firești.
Autorul își pune sufletul pe tavă într-un mod original, folosind în aparență versuri simple, dar de o greutate covârșitoare. Imaginația și talentul său au dat naștere unui volum ce provoacă cititorul la o introspecție a propriului suflet, așa cum spunea R. M. Rilke: „Adevărata călătorie este cea interioară”.
Parcurgând poem după poem, te autodescoperi și observi că sentimentele descrise nu-ți sunt deloc străine, că și tu ai avut aceleași bucurii, decepții. E mult prea captivant să te regăsești prin prisma altei persoane.
Volumul începe cu poemul „Bibliotecă” – acel spațiu destinat cărților și tăcerii dintre ele. Descoperim în acest fel poetul, un suflet introvertit, însingurat, simțind viața doar între filele cărților. Lumea cărților este vastă, iar „prietenul cel mai bun al omului e cartea” și Daniel Luca ne arată metaforic menirea sa: „M-ai închis / între coperte / și m-ai așezat / pe raftul de sus”.

Lumea privită printr-un ochean întors sau arderea neviului

Daniel Marian

(Mircea Brăiliţa – „Vals în întuneric”, Ed. Semne, 2019)

            Trăirea se face de regulă prin arderea în etape a viului, dar pot exista situaţii explozive când viul este sacrificat, ars şi calcinat spontan. Combustia internă a fost intens studiată în plan fizic, mai puţin metafizic. Există însă şi arderi ale neviului de-a dreptul colosale, cu nimic mai prejos în integritatea lor. Cu deosebirea că acestea nu sunt circumstanţiale ci programatice, pre(auto)definite. Ca şi în antiteza materie-antimaterie care presupune valorificarea conceptuală şi practică a întregului, viul şi neviul formează un cuplu de forţe complexe în care prin balans se pot descătuşa lumi diverse, toate operante la nivel cerebral.
             Relaţia lui Mircea Brăiliţa cu mediul general total neprielnic stă la baza construcţiei unui, ar fi fost de crezut aproape impoosibil, „Vals în întuneric”. De unde echilibru, de unde repere? La asta foloseşte o memorie presupusă nativă, nevenită odată cu obiectualizarea şi neavând drept catalizator repetabilitatea. După cum bine remarcă Octavian Mihalcea în postfaţa cărţii, „Comentăm un volum profund autoscopic, cu nelipsitele tușe ale detașării autoflagelante de lume: "mie acum/ de nimic nu-mi pasă/ decât arhitect/ în mari și triste orașe/ mai bine așa: nisipar (Cântec de nisipar).

Trăieşte atroce în lipsa unei vieţi de schimb

Daniel Marian

(Dany Deep – „Doamnă de duminică/ Signora di Domenica”, Ed. Minela, 2019)

             Spune-mi o poezie în care totul e comestibil, chiar gustos şi nu te sperie că ar fi otravă, în care eşti mulţumit şi nici măcar nu te uiţi mai departe pentru că nu visezi şi nici nu ţi-e dor, da,  spune-mi o astfel de poezie şi o mănânc! Doar aşa că ţi-ai fi croit un răsărit fără înserare cum  poate şi un anotimp fără capricii de niciun vânt şi nicio culoare potrivnice. Şi atunci privind existenţa în ochii ei imperfecţi, meniul se scurtează brusc, iluzia îmbelşugatei mese primitoare s-a dus, rămân firimituri şi în rest cazne gustative.
             Cam aici bate, la porţi de firersc privit ca risc asumat, poezia scrisă de Daniela Mihăieş în „Doamnă de duminică/ Signora di Domenica”. Bineînţeles că doamna nu şi-a ales deloc vreo duminică de prin calendare, mai mult o anti-duminică, fără prilej de relaxare şi tihnă care sunt de altfel vrăji de îndulcit zaţul de pe urma sptămânilor.
            Din primele poezii, se remarcă clar conştienţa operativă a poetei, atunci când vine cu propuneri de genul: „ce spui, ne întâlnim la vară?”: „plouă obraznic şi rece în...

Cântecul inimii îndrăgostite

Petronela Apopei

                    „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, spunea Lucian Blaga și Doina Pană Chira a ținut să întărească spusele acestuia prin elogiul adus limbii române, în poemul aflat în deschiderea volumului de debut „Furt de iubire”, apărut la Editura eCreator din Baia Mare, în 2019 și care e structurat în trei capitole: „Poezii, Proză, Gânduri…”. Poemul „O plecăciune limbii române” dă tonul unor scrieri din care pulsează o inimă mereu îndrăgostită de frumos, adică sufletul autoarei ce arde pe altarul iubirii. Poemul - îndemn, dedicat frumuseții limbii noastre este o odă ce îndeamnă cititorul în a se apleca asupra valorilor morale și culturale pe care le-am moștenit și care trebuie păstrate cu sfințenie, căci, după cum cum spunea Dan Puric:„un popor care nu are o poveste este un popor mort”, iar poveștile noastre se scriu prin fapte și cuvinte: „Limba în care am învățat primele cuvinte/ Mamă, tată, țară.../Limba în care am înțeles/ Rostul credinței și al vieții,/ Să-ngenunchem în fața măreției ei,/ Să-i cinstim trecutul, istoria și vatra!/ Să-i gustăm dulceața vorbelor, muzicalitatea,/ Să-i omagiem păstrătorii, poeții, cântăreții,/ Să-i pomenim eroii,/ Să visăm împreună cu ea!/ Să-i spunem întotdeauna adevărul/ Despre cei născuți să trăiască în casa...

Poezii de Daniela Dumitrescu

Daniela Dumitrescu

 Lacrimi și spini

E lacrima mea
Diamantul de pe degetul tău,
E fiecare neliniște adormită
Printre suspine.

În fiecare seară,
Mă așez în genunchi
La poarta inimii tale
Și smulg, cu palmele goale,
Spinii răsăriți din pulsul ei.

Te iubesc printre zile
Așa cum tu m-ai iubit printre rânduri.

Poezii de Andrada Brîndușa Keszeg

Andrada Brîndușa Keszeg

Cucul

Bietul cuc
E cam năuc,

Strigă fără încetare
Dimineața pe răcoare:
,,Cucu-Cucu"-n disperare.

Numai că, dacă a cântat
Și pe față nu te-ai spălat,
Se spune că te-a spurcat,
Cum făcea pupăza lui Creangă,
De-i mergea rău ziua-ntreagă.

Poezii de Florentina Mariş

Florentina Mariş

Bleu pal

Simţeam că îmi arde soarele în vene,
Cu irizări de safir,
Şi opalul oaselor strălucea mat,
Sub coasta dreaptă,
De unde curge lin nemurirea,

Şi aş fi vrut să îţi spun că îmi pasă,
Poate mai mult de atât,
Ţi-am ascuns în raniţă,
Dar am plecat zâmbind,
Cale de o stea,

Care se stinge încet, încet,
Ȋn umbra perdelei bleu pasl!

Poezii de Ionescu Cioată

Ionescu Cioată

Spui că știi

...tu spui că ști ce e iubirea,
dar ai o inimă atât de rece,
și lași în urmă totul... cu amintirea,
al celui care ar dori ca să nu plece!
...tu spui că ști ce e iubirea,
dar pentru tine e o joacă de copii,
și lași în urmă totul ... cu amintirea,
inima... celui ce-ar vrea a te iubi!
...tu spui că ști ce e iubirea,
dar sufletul îți este-un ca un sloi de gheață,
si lași în urmă totul... cu amintirea,
pe cel ce vrea...

Păcatele noastre ( fragment )

Caty Urucu

„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Proverbe 28, 13)
O lupta stăruitoare se naşte în fiecare dintre noi, de fiecare dată când trebuie să ne recunoaştem păcatele. Chiar dacă suntem sau nu conştienţi de răsplată divină a faptelor noastre pământene, noi oamenii suntem permanent cuprinşi de sentimente şi atitudini nedefinite, atunci când se pune problema recunoaşterii păcatelor. Păstrarea sau dobândirea purităţii sufletului nostru este cu adevărat cel mai crunt razboi, pe care omul îl poate da cu propria făptură . Astfel că unii dintre noi nu contenim să rămânem ceea ce suntem, aşa cum am învăţat în familiile de provenienţă, în şcolile pe care le-am urmat sau în societatea care ne-a format.
Aşa cum spunea Ellen G. White în lucrarea "Tragedia veacurilor"- "cel drept şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus".
Din fericire sunt destui oameni pătrunşi de spiritul credinţei, educaţi şi binecuvântaţi.Ei trăiesc şi pentru a împărtăşi din învăţătura şi experienţa lor, semenilor. Iată, profesorii noştri dragi, care nu înţeleg să atingă altfel pământul, decât mângâindu-l cu faptele lor, ştiu să spună copiilor neamului acesta, că singura cale de a răzbi onorabil este ştiinţa, mâna în mâna cu credinţa. Există medici care încă mai cred în faptul că iubirea înseamnă dumnezeirea muncii lor. Ei înţeleg că , dacă omul este creaţia lui Dumnezeu, ei au menirea de a-l ajută să-şi recapete puterile şi credinţa.

Repartiția

Aurel Stănescu

Toate faptele sunt aleatorii până şi noi suntem întâmplători!    

     Laur se trezi neliniştit în obscuritatea camerei şi ascultă ticăitul monoton al ceasului. Era încă devreme, întunericul se lupta cu felinarul din stradă. Soţia dormea liniştită cu visul nevăzut în braţe.
     Rămase nemişcat câteva clipe sperând să i se atenueze durerea de cap. Trecutul nu mai există pentru nimeni, viitorul - transfigurat permanent în prezent îi dă speranţe într-o sesiune prelungită de succese. E totuşi puţin neliniştit, ştie că viaţa lui reală s-a schimbat de-aici înainte. Singurul lui sponsor era chiar el însuşi. Oricât ar fi încercat să se debaraseze de aceste gânduri nu era încă în stare să discearnă certitudinea evoluţiei lui ulterioare în raport cu situaţia actuală. Îl acapara presimţirea certă a altor forme sau metode de a vieţui! Teama unui eventual eşec îi bloca mintea şi nu-l lăsa în pace, deşi îşi înţelesese menirea, fiind în genere un om echilibrat. Din când în când mai avea răbufniri, izbucniri necontrolate, presimţirea unor vagi contrarietăţi ale sorţii, nu că ar fi fost neapărat nemulţumit ci numai din acel spirit special de frondă care voia cu tot dinadinsul să fie adaptat unui mod anume nedefinit, în orice situație. Oricum înţelegea inter-dependența provizorie pe care i-o asigura noua postură şi ăsta era singurul motiv de bucurie pentru el. Siguranţa unui fel de a viețui, în orice caz altul decât până acum, într-o realitate ce numai o bănuia în joacă, într-o existenţă efectivă însă străină lui, dar pe care trebuia să şi-o însuşească vrând – nevrând și să o adopte necondiţionat.

MATER SEMPER CERTA EST ! *)

Vasile Moiș

„Copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem
unor vremuri pe care nu le vom vedea”.
John W. Whitehead

Olga Paszka trăia o experienţă nouă, încercând sentimente foarte contradictorii. Pe de-o parte se bucura că va fi mamă, însă, pe de altă parte îi era teamă de viitor. Soţul ei s-a bucurat sincer, când i-a spus că este gravidă şi de atunci îi acorda o atenţie cu totul specială. Îi aducea micul dejun la pat, ceea ce nu făcuse niciodată înainte, nu o lăsa să ducă nici o greutate şi, mai ales, o suna la telefon de câteva zeci de ori pe zi. Noaptea, Olga se trezea de nenumărate ori din cauza unor vise ciudate şi, de fiecare dată, soţul, grijuliu, o învelea şi o întreba dacă nu doreşte să-i aducă ceva de băut sau de mâncat. Uneori îi era milă de el, la gândul că ea poartă în pântec copilul altui bărbat. Se trezea repede la realitate şi se bucura că va avea un copil de la Valeriu Moraru. Nici nu se putea o răzbunare mai completă pe familia  care o despărţise de iubirea vieții ei. Când îl întâlnise pe Valeriu în faţa sinagogii din Baia Mare, n-a stat deloc pe gânduri, avusese o premoniţie, că dacă va face dragoste cu el, ca pe vremuri, va rămâne gravidă. A luat această hotărâre dificilă după îndelungi cumpăniri și frământări. Dumnezeu a ascultat-o şi visul i s-a împlinit. S-au hotărât, împreună cu soţul, să ascundă sarcina până când aceasta va fi vizibilă, dorind să le facă o surpriză rudelor şi prietenilor. Ardea, însă, de nerăbdare să-i dea vestea cea mare lui Valeriu. Nu-l putea suna la telefon, fiind convinsă că lui îi erau înregistrate toate convorbirile telefonice şi voia să păstreze taina numai pentru ei doi. Ştia că Valeriu avea...

Serpentine. La o margine de lume

Aurel Stanescu

     Avea obiceiul ’’urât’’ și în pauza de masă, fugea cu Radu șoferul lui de pe autobasculantă, să admire plaja dintre ecluză și tabăra Năvodari, eventual să se scalde în mare. Mașina o ascundeau lângă dig, printre bălăriile care crescuseră cât ea de înalte, nu cumva să îi zărească cei de la secție deși niciodată nu a avut nimeni curajul să-i spună… De ce chiulești!
De obicei era puțină lume, și din peisaj nu lipseau siluetele pescarilor înarmați cu mulinete și prăjini lungi, care de care mai sofisticate, aruncând de pe uscat undițele cu râme de mare*,  după labani*.    
     Radu, era un bucovinean frumos, mult mai tânăr decât el… care se considera tânăr! Aveau  pregătite slipuri, fiindcă pe acolo zăboveau adesea amatoare de soare, liniște și baie-n mare, așa că se pregătiseră pentru orice fel de întâlniri neprevăzute!
     Vara încinsă și nopțile scurte păreau interminabile! Temperaturile de zi și noapte oscilau între ele cu 12 grade. Soarele înăbușea orice tentativă de evadare din cotidian, obosind oamenii. Permanent, doar briza adia la intervale regulate și mult așteptate de toți, încât ajunseră să creadă că zăpușeala nu se va termina nicicând.

În încercarea de a pierde timpul / Desp…

Andrada Brîndușa Keszeg

Personaje:

COPILUL
CONȘTIINȚA
MAMA

Decorul: camera copilului frumos aranjată cu birou, o bibliotecă mare cu cărți, un pat și un dulap.

COPILUL (supărat pe alarma ceasului care tocmai l-a trezit): Vai, iar a sunat ceasul! Când îmi e somnul mai dulce atunci trebuie să sune alarma de la ceas. Cât aș vrea să mai dorm! Măcar puțin. De ce trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață la aceeași oră? Am colegi care nici nu vin la prima oră. Cum ar fi dacă aș face și eu acest lucru. Măcar o zi. Aș găsi eu un motiv pentru care am lipsit.
(Dialogând cu propria conștiință.)
CONȘTIINȚA: Cum să faci una ca asta? Ai fost un copil ascultător, nu ai lipsit niciodată de la școală.
COPILUL: Mai lasă-mă și tu în pace! Tot timpul îmi ții predici.
CONȘTIINȚA: Nu ți-ai mințit niciodată părinții. Ce le vei spune când vor...

CUM TRAGEM SFORILE, ÎN ACEST ÎNTUNERIC?

CODRINA CODRUTA TUDORIU

TABLOU

SCENA I

O fată-n întuneric. Pe marginea imaginată a unei prăpastii. Această prăpastie se află la capătul lumii, ce poate fi detectat doar pe harta sufletească a omenirii. Protagonista ajunge aici pe calea gândului, însă planul fizic este cât se poate de concret (vizibil).

FATA: Hăule, prăpăditule, nu mă prăpădi! Nu mă pustii, Pustiule! Nu mă blestema, Blestematule!

Amurg şi răsărit în satul copilăriei mele

Zenovia Zamfir

Sub lumina lunii vegheată de stele, gândurile- mi zboară spre locurile natale, spre acel meleag sfânt al locului dintâi. Se spune că atunci când vezi o stea căzătoare îți poți pune o dorință şi se va împlini.  Dacă o stea îți promite ceva, sigur se va ține de promisiune, pentru că stelele nu mint niciodată . Privesc gânditoare cerul şi încerc să mă imaginez în locul copilăriei mele, dorul de satul natal, de părinţi, de fraţi, de prieteni, de biserica de peste drum, mă apasă, mă doare, mă cheamă.Cerul este sublim, senin. Frumuseţe, linişte, pace între stele, luna surâzătoare.Privesc spre cer cu mâinile împreunate în rugăciune şi spun Domnului: mâine dimineața am pornit spre Tine, spre Satul tinereţelor mele. Te rog, primeşte-mă!. Satul românesc are altă faţă acum, dar cea care a fost odinioară se mai regăseşte în muzee , acolo unde, pe biserici şi case din lemn, parcă se văd aievea bătăturile palmelor ţăranilor care le-au făurit şi care ni le-au lăsat ,moştenire . Şi totuşi, satul copilăriei mele mai păstrează parfumul de odinioară, pe uliţă mai trec turme de vaci, cai, oi, căruţe cu fân, oameni se mai odihnesc seara pe banca de la poartă, clopotul din turla bisericii mai cheamă săteni la rugăciune, satul meu este cel de altădată.Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva”.

Alcoolismul (etilismul) sau marea tragedie românească de-a privi lumea prin fundul paharului

George PETROVAI

Motto:
Când doza de alcool devine
în viață scop și trebuință,
este vădit că-l cârmuiește
pe om și-anemica-i voință.

    Mai înainte de-a intra în spinoasa chestiune a consumului exagerat de alcool, cuvine-se să fac următoarele precizări preliminare:
    1)Din totdeauna oamenilor le-a plăcut să chefuiască (eufemistic vorbind, „să se simtă bine”), dovadă că în urmă cu mii de ani știau să prepare vinul, berea și alte băuturi alcoolice, că în mitologiile unor popoare antice existau zei specializați în pileală (bunăoară, Dyonisos la greci și Bacchus la romani), că biblicul Noe poate fi considerat primul pământean beat din istoria scrisă a omenirii și că prima minune înfăptuită de Mântuitor a avut loc la nunta din Cana Galileii și se cheamă prefacerea apei în vin.
    2)Tot mai mulți medici din zilele noastre (inclusiv faimoși medici nord americani) sunt convinși de uimitoarele efecte terapeutice nu doar ale vinului (se știe că rata bolilor cardiovasculare la popoarele mediteraneene, precum portughezii, spaniolii, francezii, italienii și grecii, este mai mică datorită paharului de vin băut la masă, îndeosebi datorită resveratrolului din strugurii negri), ci ale tuturor băuturilor alcoolice naturale, gen cidru, dar mai ales țuicile necontrafăcute din mere, pere, prune, cireșe, caise etc.