POEM EPIC INOCENT

Ică Sălişteanu

Motto :      
„Şi acum rǎmân acestea trei:
  credinţa, nǎdejdea, dragostea.
 Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
                                             I.Corinteni 13:13


    EMILIAN MARCU, parcă uimit de marea ispravă pe care a comis-o cu " Tobele mute ", a realizat că n-a epuizat (consumat) povestea satului Ivanovca şi s-a hotărât s-o  continue, luându-se la întrecere cu sine însuşi, şi zămisleşte capodopera "TĂRÂMUL  INOCENŢILOR " (apărută la editura Princeps Multimedia Iaşi în 2017) şi care în 2019 a primit premiul "Ion Creangă" al Academiei Române.    
Cartea este animată de aceleaşi personaje, ca în "Tobele mute", rolul principal  revenindu-i lui Saşa Ilici Ostafiev, celelalte personaje apărând ca flash-uri din memoria lui Saşa Ilici care încercând să-şi apere câinele (tovarăşul devotat) de furia ursului, cade într-o râpă unde a fost "găsit de oamenii aceia ciudaţi, care vorbeau o limbă necunoscută lui" şi traumatismul suferit îl duce la graniţa dintre viaţă şi moarte.

Beţia cea de pe urmă

Daniel Luca

Versuri pline de revoltă sunt cuprinse în volumul ieşirea din matrichix de Daniel Marian (cu I.S.B.N. de autor). Revoltă împotriva a tot și a toate, nemulțumirea fiind prilejuită de imposibilitatea socializării pe viu, ceea ce a dus la pierderea prieteniilor, la destrămarea relațiilor.
    Boala ce a cauzat aceasta nu a cuprins și nu cuprinde doar individul, ci și societatea în ansamblul său, o societate prinsă pe picior greșit și ajunsă într-o situație fără ieșire, cu iz de totalitarism.
    Acum, omul este, practic, un mort viu („din prima zi de moarte judec / o priveliște interzisă / o culeg ca pe o păpădie / și o zidesc pentru mai târziu / când moartea nu va fi atentă / și mintea va pușca din arc / pe urma zilelor netrăite și care / stau la ușă să intre buluc” – zile de trăit în moarte), nemaiavând dreptul la rațiune, ci doar cel de a se supune („trotuarul din dreapta va fi numai pentru dus / cel din stânga pentru întors / dacă va mai fi cazul / astfel oamenii nu se vor putea întâlni și nici / privi în față niciodată spre a nu avea amintiri / eronate cu viața...

"JURNALUL" - roman de Milian Oros

OLIMPIA MUREȘAN

MILIAN OROS SAU „RADIOGRAFIA CLIPEI”

        Motto „Învață de la ziua de ieri, trăiește pentru astăzi și speră la ziua de mâine. Cel mai important lucru este să nu te oprești niciodată  din întrebat”. Albert Einstein

        Termenul de radiografie se folosește mai mult în medicină și anume o radiografie înregistrează pe film fotografic imaginea structurală a unui obiect, se permite astfel  examinarea  obiectelor netransparente pentru lumină  pe baza proprietății  acestor radiații(gama sau x) de a fi penetrante.
        În cele ce urmează voi încerca să prezint o radiografiere dincolo de cuvinte sau pornind de la ele în lumina iubirii față de actul creator a romanului „Jurnalul”scris de Milian Oros –o carte de comunicare și iubire. Romanul devine transparent în urma unei analize a factorului „timp.  Așa cum spune Biblia „dacă dragoste nu e, nimic nu e” acel „nimic”prezentat de carte e „clipa prezentă” sau „prezența clipei” trăită într-un décor geografic românesc, cu personaje care au preocupări și gândiri românești-cu un stil autentic adoptat de scriitor.E o bucată de timp în mintea și ochii unor oameni, niște oameni obișnuiți, preocupați pentru„mai bine” care caută răspunsuri la probleme pertinente ale existenței umane, astfel romanul este o...

Daniela Achim Harabagiu sau provocarea poemului de introspecţie

Ioan Romeo Roşiianu

Daniela Achim Harabagiu – „O altă dimensiune a sentimentelor”, Colecţia Poesis, Editura Ecreator, 2018

Cu o provocatoare carte revine-n prim plan poeta Daniela Achim Harabagiu, volumul „O altă dimensiune a sentimentelor” prevestind din titlu un nivel superior de comunicare, o abordare aparte a cuvintelor, o altă investire cu sensuri şi nuanţe a imaginii imortalizate.
Constientă de forţa decupajelor făcute din cotidian, peta îi propune cititorului vederea de ansamblu, astfel încât întregul pare a fi substanţial influenţat şi determinat chiar de amănuntul asupra căruia îşi apleacă reflecţia.
Este un incitant îndemn la lectură, iar (pe)trecerea cititorului prin uneori abruptele ruperi de ritm - de la poemele cât o fulguraţie de gând până la cele de respiraţie largă, prozopoeme – îl transformă pe acesta în complice la o mai altfel de fotografiere a realităţii.

Preaplină de iubire

Daniel Luca

Volumul de versuri al Petronelei Apopei-Ignat (Iubită în albastru, Editura Ecreator, colecția Debut, Baia Mare, 2018) este o dezvăluire a sentimentelor, a trăirilor sufletești, cu o nonșalanță plină de curaj și neprevăzut.
    În economia debutului este firesc să fie cuprinse aici și poeme care să nu se ridice la același nivel valoric cu al celorlalte (de exemplu: Zâmbește, Aurite cuvinte..., Doar tu... ori Numai pe tine, Doamnă), însă dexteritatea și plăcerea mânuirii cuvintelor nu pot trece neobservate.
    În centrul poemelor se află femeia, iubită ori mamă („Femeia-i mamă și iubită / La căpătâiul nopților de mai”), întotdeauna preaplină de iubire și oricând pregătită să o reverse asupra celorlalți, ca o primăvară a (re)învierii („Eu azi arunc din suflet primăvara, / Și-o-mprăștii peste lume, tremurată”; „Arunc din suflet dorurile toate și dornică le-mpart – rotunde sfere”).
    O poveste de iubire perpetuă între bărbat și femeie, izvorâtă din cuvânt, care își are originea, la rându-i, în lumină („la-nceputuri de lume a fost LUMINA, / O călimară din care-a curs CUVÂNTUL”; „Și povestea continuă de veacuri, prin veacuri / Cu noi... și prin noi...”). O lumină divină.

„Dialoguri poetice” – punte între suflete şi cuvinte

IR Rosiianu

O carte mişcătoare, dacă nu chiar una cât un îndemn la meditaţie asupra vieţii şi a lumii este aceasta cu care poeta sibiană Katy Şerban ne îndeamnă, o carte mărturie a unei frumoase şi pure prietenii, un mesaj de suflet cât o confesiune şi chiar mai mult de atât.
O carte închinată unui prieten, la început un cadru uşor concurenţial între doi poeţi care şi-au ascuţit condeiele la umbra aceluiaşi gând, a aceleiaşi idei, o carte încheiată ca o ofrandă adusă prieteniei şi poeziei.
Acesta este contextul în care se naşte volumul „Noi doi şi-aripa frântă-n cer”, unul inspirat împărţit în două secţiuni vădit inegale, „Dialoguri poetice” şi „Zbor frânt”.
Dacă primul are consistenţa şi forţa necesară unei uşoare impuneri în peisajul liric contemporan, al doilea, cu toată emoţia şi stângăcia generată de pierderea prietenului drag vine să întregească fericit această poveste de viaţă.
Prima parte, care şi dă titlul cărţii, „Dialoguri poetice” – de departe! – configurează unul dintre cele mai reuşite duete lirice româneşti contemporane.
Numai „Antimetafizica” scrisă de Nichita Stănescu şi bunul prieten Aurelian Titu Dumitrescu depăşind această secţiune în profunzime.

Poezii de Ana Maria ILIESCU

Ana Maria ILIESCU

IREAL, DAR REAL...

Mă scufund în tăcerea adâncă de afară
Și mă intreb dacă oi fi trează
Sau s-a schimbat chiar lumea toată ?

Nu văd oameni, nici mașini,
Dar copacii de flori sunt plini,
Pe cer strălucește cu mirare Soarele
Și întreabă mierlele
De ce nu-și cântă odele?

Poezii de Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nopţi de busuioc

Se rotesc într-un cerc pe o margine de cer,
cercul nu cade,
nu are unde să se deschidă,
pământul e prea departe în albastru.

Nopţi de busuioc îşi risipesc mirosul
prin aerul de care îngerii nu fug
şi suferinţa urcă în altă lume
pe care nimeni n-o cunoaşte.

Poezii de Petronela Apopei

Petronela Apopei

Visul copilăriei
(Acrostih)

Visări, povești și taine multe
Ivite-n pragul dimineții,
Surprinse stau ca să asculte
Un vast poem ce-au scris poeții

Luate dintr-un colț de cer,
Călătorind prin suflet, vaste,
O clipă plină de mister,
Primită-n scânteieri albastre...

Poezii de Gelu DRAGOŞ

Gelu DRAGOŞ

Privim în aceeaşi direcţie
                     Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”

Noaptea trecută am visat un poem
lung cât o pagină de revistă
scris cu litere caligrafice
motiv pentru care nu-l pot reproduce
îl povestesc pe scurt

Descrie-mi, Doamne ţinuturile
în care nu am călcat
şi înfăţişarea Ta
deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe
poate

IZA ŞI MARA

Aurelia Oancă

A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca   să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.

            Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă.

Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină. Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.

            - Uite o zână, spuse Mara !

            - Unde ? Eu nu o văd !

            - Acolo, în apa ce cade de sus !

După iepuri

Miriam Tkee

Toamnă, vânt. Copacii se legănau, frunzele cădeau, făceau covoare galbene, portocalii, era un cer alb, erau păsări ca nişte săgeţi mici, vântul bătea, frunzele zburau. Aceste imagini dintr-o zi de toamnă, atât de pline de viaţă, înainte de căderea ultimelor frunze, erau completate cu un trio aventuros: Bobică explora dealul cu mine şi cu tată, iar tata mă ducea pe umeri.
 
Bobică a fost otrăvit în noaptea care a urmat. Am plâns mult, şi eu, şi fraţii mei.  "E doar un câine", spuneau alţi copii. Mie mi se părea că era ca un frăţior. Mi se părea că inima mi s-a oprit puţin, când l-am îngropat în poieniţa de la capătul viei. Ştiam că urma să fie, pentru totdeauna, departe de mine.

Îmi amintesc bine de ziua aceea…

POETUL ŞI CĂRCIUMARUL

Mihai Traista

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac, Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bărlea, Pablo Romaniuc,  Ion Ardelean şi alţii, care cunosc bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisec şi pot să susţină că e adevărată. Eu pe atunci eram doar un biet umil ucenic al maestrului Mişa, care cu multă dragoste şi răbdare mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că v-a scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?.. Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un  scriitor slab. Dar să revin la întâmplarea cu pricina.
Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie,  când unii dintre foşti tovarăşi, deveniţi peste noapte domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot, prin saltele, hornuri, şi prin  ciorapul bunicii,  de unde au scos teancuri de sute albastre (de atâta aşteptare, după ziua când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi cuţite…
La fel a făcut şi un cârciumar din sat. Numai că mintea cârciumarului, îngustă, nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică.  Inima i se făcea din ce în ce mai purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu se arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, nu cumva cineva să-l bănuiască că  i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă» ca de obicei:

Acum te cunosc bine, Maria!

Mariana Gheorghe

Acum te cunosc bine, Maria, ştiu de ce mă respingi, demonii tăi încă sunt prezenţi în iluziile tale, încă te umilesc, încă îţi spun că nu poţi schimba nimic în destinul tău. Captivă a unei iluzorii realităţi, naştere-gol-moarte, creată de tine prin gândurile şi neputinţele tale.
    Nu este nici o deosebire între a rata în interiorul propriului sistem de limite şi constrângeri, şi incapacitatea de a decide ce alegeri trebuie făcute la un moment şi responsabilităţile pe care este necesar să ţi le asumi. Şi totuşi, vine o secundă când eu pot interveni şi pot să te fac să nu te mai ascunzi. Absurdul care te-a guvernat poate fi eliberat printr-o supapă, poţi fi absolvită de laşităţile tale. Ai rătăcit destul prin ploaie, eşti udă şi ţi-e frig. Crezi că este neomeneşte să-mi spui adevărul, să recunoşti în faţa ta că sunt o parte din tine?
Sinele care SUNT îşi cere dreptul la existenţă, uneşte-mă cu tine şi te voi învăţa să simţi sub degete materia, să pâlpâi şi să arzi ca o flacără, să-ţi descopăr nemurirea frumuseţii tale lăuntrice, să-ţi arăt nevăzutul şi incomparabila fiinţă care eşti.

Parfumul deșertăciunii

ANA-CRISTINA POPESCU

Din volumul Paradigme

Actul I

Decorul:

(Imaginea de pe ecranul din spatele scenei arată haosul.)

Pe scenă este înfăţişată încăperea unui spital de nebuni, o încăpere cu gratii, două paturi, o masă, un caiet şi un pix.

VIAŢA CA O PÂINE CALDĂ

Ana-Cristina Popescu

Personajele: Elevul 1, Elevul 2, Elevul 3, Elevul 4, Elevul 5, Elevul 6, Elevul 7, Profesorul, Bătrâna, Eleva 1, Eleva 2.

Actul I

Personajele: Profesorul şi elevii.

Decorul: O sală de clasă spaţioasă în care sunt aranjate în semicerc câteva bănci cu scaune. Într-un colţ al clasei se află o catedră, un scaun.

(Elevii aşteaptă profesorul, ca să înceapă ora.)

Elevul 7: Întârzie.

Elevul 1: E prima zi de cursuri după o lungă vacanţă. E îngăduit.

O zi la Sibiu

Ștefan Jurcă

Inițial aș fi dorit să scriu cîteva date actualizate din enciclopedia unui oraș care a fost capitală culturală europeană, în urmă cu cîțiva ani, uneori nu scrii ceea ce dorești, ci scrii ceea ce-ți vine de la inimă. Sibiul a mai fost și capitală a ortodoxismului, pînă nu demult, apoi, în timpul Diktatului de la Viena, aici s-a adăpostit Universitatea clujeană, aici s-a format Cercul literar de la Sibiu, abia acum studiat la adevărata sa valoare prin lucrări de doctorat ori studii universitare. Lucian Blaga a trecut pe aici, pe unde calc eu acum, noaptea, pe lîngă cetate. Aproape a locuit Constantin Noica, la Păltiniș, de vreo șase ani se tipărește, pe lîngă revistele Euphorion și Astra, revista Cenaclul de la Păltiniș. Sibiul, cu o populație nu cu mult mai mare decît Baia Mare, are și o filială a Uniunii Scriitorilor.Totuși, cei inițiați în istoria culturală, cînd aud de Școala de pictură de la Baia Mare,

ridică o sprînceană și așteaptă continuarea. Din Sibiu a fost în Baia Mare pictorul N.D. Cabadaiev (1877 – 1934) , urma cursurile școlii de pictură băimărene, începînd cu anul 1921. În consemnările fiicei artistului , Lydia, sunt amintiți pictorii Samuel Mutzner, Ferenczy Karoly, Ivanyi Grunwald Bela ori Kemetty Janos. Ajuns la biblioteca Astra am stat și am privit statuia din piatră a lui Octavian Goga și a lui Ioan Slavici, aici în piațetă se împacă de minune.

Cine ne judecă?

Christian Craciun

O lege strâmbă pentru o ţară strâmbată.

Încă sunt în toi discuţiile despre „celebra” lege 217/2015, impusă publicului sub numele de „legea antilegionară”. Dar se pot face deja câteva observaţii sintetice.

Lupta cu stafiile

1. Aş sublinia reacţia întârziată, dezlânată şi lipsită de forţă a societăţii civile. În lipsa unei prese profesioniste şi „pe fază”, legea a zăcut pe la parlament şi numai după promulgare – târziu, prea târziu! – au apărut reacţiile publice. Mă gândesc la expresia în vogă prin anii ‘90 „români, vi se pregăteşte ceva!”.