dv2Era întuneric.
M-am uitat
în sus
scrutând cerul
lumină ca ziua
mii de felinare
plin de stele
luna de veghe
într-un colț de cer.

dingaLĂMPI DE VÂNT

Lămpi de vânt cu miez de flăcări
vălurind un viu porfir
întețesc lumini ciudate
în răspântii neumblate
și-mpletind mănunchi de umbre
tot ridică-un coviltir
pentru noi și pentru clipa
ce ne leagă și desparte.

Dincolo de frontiera
unduită de copaci
flutură, țesut cu firul
gâlgâind dintr-o lăută,

filipescuToamna

Emoționante manifestări ale unui anotimp care mângăie infinitul neatului
Printr-un amalgan de broderii misterioase încastrate una într-alta
Purtător de iluzii peste suflete- ferestre deschise
unde pătrunde vântul speranțelor dând la o parte perdelele încercărilor și lipsa bucuriilor neîndeplinite.
 
Anotimpul persuasiunii, strânge în sine
taina și durerea, spaima și admirația înfățișării sale,
își poartă numele cu orgoliu, Toamnă...  
Un bărbat cu forța de-a stăpâni gesturile exterioare
Capabil să  învăluie realitatea cu sensurile posibilităților pentru a-l înțelege, a-l accepta.

 dingaCE MAI ȘTII...

Ce mai știi de noi, de vânt și ierbi
de fântâni cu strigăt în spirală,
de capcana pentru vis și cerbi,
de amurgul frânt pe nicovală.

Când condorul fricii, din vâslit
nu se-oprește – zboru-i descuiat -
timpul, într-un laț meșteșugit,
se smucește lung și ne-ncetat.

Ce mai știi de verde, când nu-și curmă
iedera urcușul său pieptiș
și de caii ce-au lăsat în urmă
o potcoavă spartă pe furiș.

stana1RECVIEM

Ce lumi frumoase au apus
Când ți-ai întors privirea
Și câte stele s-au supus,
Rostindu-ți nemurirea.
Ploua cu fulgi de pietre reci
În toamna pălmii mele,
Treceau prin anotimpuri seci
Duzini de ceasuri grele.
Atât să-i fie omului impus
Să șteargă fericirea doar din mers,
Al adevărului adesea recompus,
Din stropii efemeri ai unui vers.
Ce lumi frumoase mi-au apus,
Când n-ai mai existat.
Și câte oști de stele te-au condus,
Când totul și nimic n-a mai contat.