1. Marian Ilea: Titlul interviului ar fi ludic (uşor) dacă n-ar fi serios! Ioane,

ai primit un premiu pentru critică literară al Fundaţiei "Archeus"! De ce sau pentru ce? Şi-ntr-o primă "anexă", cum se simte prozatorul în noua-i calitate? 

Ioan Groşan: Sunt un "veteran" al manifestărilor "Archeus" şi nu cred c-am lipsit la mai mult de două ediţii din tabăra de la Ocoliş. Evident, premiul mă bucură fiindcă e singurul pe care l-am luat în calitate de "critic", deşi am avut destule "antecedente" în acest sens. Eu m-am format la şcoala exegetică a "Echinox"-ului clujean, sub oblăduirea acelui formidabil triumvirat Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic, aşa că sângele critic, atâta cât îl am, apă nu se face. Iar timp de doi ani, din 2012 până în 2014, când n-aveam slujbă nicăieri, am trăit efectiv din critică, scriind recenzii, articole, prefaţe, postfeţe, prezentând cărţi pe unde se nimerea.

În copilărie, din Sighetul meu natal, priveam adesea peste Tisa.

Dincolo de gardul înalt de sârmă ghimpată mi s-a spus că-s ruşii. Ruşii?

Ăia din filmele cu război? Răspunsul l-am aflat destul de repede, întrucât am trecut râul de frontieră, peste podul de cale ferată îngustă, pentru prima dată, în 1962. Am fost la Biserica Albă şi Slatina, dar n-am ajuns la ruşi, ci la neamuri! Mai târziu, când eram printr-a şasea, (1966) am frecventat o săptămână şcoala românească din Biserica Albă, unde, am ajuns în vizită, trecând frontiera pe la Vicșani -Suceava. Am fost imediat prins că nu-s de p-aiciuca, de către profesoara de limba moldovenească, mirată că nu cunosc alfabetul chirilic. M-a depistat şi profa de franceză, că vorbesc prea bine limba lui Baudelaire într-o şcoală de la ţară. Am studiat la Moscova? Unde mai pui că aveam şi părul mai lung decât ceilalţi băieţi. Din 1990, am reuşit să cunosc toate comunităţile româneşti de dincolo de Tisa, vreo 13. Pe românii de aici i-am apreciat din prima, nu doar pentru tradiţiile maramureşene păstrate din strămoşi, pentru limba pe care o vorbesc exact ca mine, cu aceleaşi regionalisme. Pe românii de aici îi respect şi pentru că vorbesc o limbă sau două în plus faţă de noi. Că ei au trăit şi în mijlocul altor popoare de la care au luat ce e mai bun.

- Dialoguri de ieri pe astăzi -

Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2010

MIRCEA BELU

Fără credinţă, speranţă şi iubire trăieşti degeaba”

       Acest interviu a fost realizat cu acest mare suflet şi prieten, în iunie, 2001, în Sighetu Marmaţiei, în locuinţa Fam. ing. Gabriela Godja, verişoara poetului, actorului şi teologului Mircea Belu. Un prieten căruia, din nefericire, i s­a frânt zborul şi i s­-a stins freamătul inimii, care bate de ieri, de când a fost condus pe ultimul drum, la Porţi mai Înalte.

- De unde vine poetul Mircea Belu?

- Atunci când scriau Psalmii, Împăratul Solomon şi Regele David spuneau că poezia nu este într-­o limbă anume, ci într-­un suflet anume! Încep această discuţie cu tine, Florentin, gândindu-­mă la Nichita Stănescu, patronul meu în ale poeziei.

Pre numele lui adevărat: Sergiu Filip, poetul Daian nu prea mai are nevoie de multe prezentări.

Născut în data de 4 august 1954, în Crișciorul Munților Apuseni, a debutat cu poezie în revista Vatra, în 1978. Deși aparent târziu împlinit, debutul său editorial (1982 - Caiet de debut al editurii Albatros) a atras atenția criticilor asupra sa. Acum are (deja) publicate 5 cărți, o alta urmând să se nască la Editura Nemira: „Lăptăria lui Enache, pe viață”. În curând. Lucrează la Editura Cartea Românească, fiind managerul acesteia. Înainte de a atinge această „cotă”, a fost, pe rând, vidanjor (?!), lăcătuș mecanic și îmbălsămător de cadavre. Ca un fapt divers - spune el - în 1982 s-a legat cu lanțul de gardul Uniunii Scriitorilor, într-un protest „inutil”.

Când l-am sunat pe Emilian Mihăilescu să stabilesc un interviu pentru campania

„Cu gândul la fericire”, nicio nuanţă din glasul său nu mi-a dezvăluit tristeţea marii drame pe care a trăit-o în urmă cu aproape 60 de ani. „Pregătiţi-vă să vă cuceresc”, mi-a spus de la celălat capăt al firului cu o voce căreia nici pomeneală nu i-ai fi dat cei 80 de ani pe care îi împlineşte în decembrie.

Arhitectul Emilian Mihăilescu este unul dintre supravieţuitorii teribilelor temniţe comuniste. La 22 de ani, pe 18 septembrie 1958, dată pe care şi-o aminteşte fără ezitare, a pornit pe drumul puşcăriei, fiind  unul dintre cei 16 condamnaţi din lotul „Rugul aprins” din care făceau parte şi 8 preoţi călugări, printre care părintele Sofian, Benedict Ghiuş, Andrei Făgeţianu, Felix Dubneac, Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc şi, şeful lotului, părintele Daniil. Toţi au primit peste 15 ani de puşcărie.