Oamenii sunt întâmplări, la fel și cărțile pe care, dacă le descoperi la timpul potrivit, te pot schimba pentru totdeauna. Vă invităm să-l descoperiți pe Sorin Mircea Vasilescu, de profesie inginer constructor specialist în proiectare, și să pășiți alături de el într-o călătorie nu numai în Bucureștii de altădată, ci și a celui recuperat în fotografii galante ce vorbesc mai mult decât o pot face cuvintele, în jurnale și memorii ce păstrează încă vie în ele frumusețea și freamătul anilor trecuți. Sorin Mircea Vasilescu, un personaj pe care dacă l-ați fi întâlnit la Capșa anilor interbelici l-ați fi găsit „de-al casei”. Sorin Mircea Vasilescu, un om care își ia bucuria din lecturi, din plimbări la pas prin Bucureștiul magic sau de la oamenii pe care îi întâlnește la evenimentele care-l cheamă la ele.

Octavian Soviany: Prima publicație cu care am avut de-a face în mod serios a fost revista Echinox. De fapt, unul din motivele care m-au determinat să aleg facultatea din Cluj a fost tocmai existența acestei reviste, despre care auzisem încă de pe vremea când fusesem elev de liceu. Radu G. Țeposu a reușit înaintea mea la facultate, la Cluj, devenise deja membru al redacției Echinoxului și, prin intermediul lui Țeposu, am ajuns acolo, pe vremea când această revistă era condusă de triada Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic.

Simona-Ioana Cucuian: Cum v-aţi petrecut copilăria în comunism?

Marian Ilea: Pe când împlinisem doi ani şi un sfert, mă băteam cu gâștele bunicii prin curtea casei din Mireşu Mare. Îl aveam ca aliat pe Lupu, un câine adus de taică-meu de pe Gutâi, unde lucra ca sondor. Slab colaborator. Nu se putea mişca în voie. Din pricină de lanţ. Lătra amărâtul în vreme ce gâștele mă fugăreau până-n baltă lor plină de căcat verzuliu, diareic, urât mirositor. Îmi ajungea până la brâu. Adio hăinuţe curate. Ieşea bunică-mea din bucătărie, de la rântaș, sărea câte două trepte, se ştergea de zadie la mâini, se apleca înspre mine. Eram recuperat. Lupu schelălăia. Eu mă aşezam în ligheanul cu apă caldă. Smălţuit. Mâinile bunicii miroseau frumos. Hainele mele erau aruncate pe trepte. În sobă duduia focul. Pe sobă fierbea ciorba de fasole cu ciolan afumat. În pătura curată, amirosind a sodă şi rântaș, era bine.

Poeta Medeea Iancu spune că a ales să citească un poem-manifest, de Ziua Culturii Naţionale, pentru a atrage atenţia asupra violenţei făcută de bărbaţi asupra femeilor, asupra abuzului şi hărţuirii, într-o societate dominată de fundamentalism şi de prejudecăţi.
O poetă a şocat opinia publică conservatoare pe 15 ianuarie, la Botoşani, chiar de Ziua Culturii Naţionale. Medeea Iancu a fost invitată pentru a fi premiată, la secţiunea poezie, de Editura „Cartea Românească“, în cadrul premiilor „Mihai Eminescu“, pentru activitatea ei din anul 2017. Nicolae Manolescu (preşedinte), scriitorul Răzvan Voncu, Călin Vlasie (director de editură) au făcut parte din juriul care i-a acordat poetei acest premiu. Medeea Iancu a intrigat când în faţa unui public sobru, a citit un „Manifest“ incendiator: „Eu sunt tipa pe care o urâţi, ar fi trebuit să fiu băiat, astfel aş fi lângă voi/ Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă/ (...) Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl aşteptaţi“. A urmat un întreg scandal, opinia publică, în cea mai mare măsură, punând-o la zid pe nonconformista poetă.

Interviu cu poetul, jurnalistul şi criticul DANIEL MARIAN:

R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri şi date ce nu interesează, poate, pe nimeni, decât după moartea noastră, când avem şansa să devenim mai buni. Dacă vrei, îmi spui tu singur de ce crezi că ai fost adus în această lume?

DM: Corin Culcea, şi dacă mă-ntrebai minunăţii de-alea, te îndrumam la motor de căutare pe internet, că doar ăsta a devenit automatismul nostru predilect. Altfel, să încerc să răspund la întrebarea ta, foarte greu fiindu-mi. Eu mă gândesc că barza a nimerit din cuib drept în vreun păpuşoi, precum oiştea în gard; aşa s-ar explica fiziologic popular actul facerii mele. Puţin mai romanţat, nişte cuvinte s-au întors în ceas de seară bete de la crâşmă şi s-au pus să deseneze geometria după o figură nouă, mai palidă, nehotărâtă între hlizită şi posacă. De fapt nu, măi, hai c-am spus deja destule prostii; eu cred c-am fost adus pe lume ca să încurc lumea – da, sigur asta e, de când mă ştiu, dacă mă chiar ştiu, pe unde am trecut am încurcat lumea în loc să o descurc, n-am fost pe placul lumii, na!