Cornii de la Eftimie-Murgu/Rudăria, Caraş-Severin

    Lunea Cornilor este un obicei străvechi, cu origini păgâne, care avea şi are menirea de a alunga spiritele rele aflate în sat. Totodată, obiceiul este menit să îngroape iarna şi să ajute primăvara să vină mai repede. Localnicii din Rudăria nu știu exact datarea obiceiului, cei mai mulţi bătrâni, chiar şi de 90 de ani, spun că aşa s-au pomenit cu el. Unii susțin ca ar fi fost adus „răzlogu’“ de Moș Ulian Fulga, acesta fiind până înainte de a muri, naşul Cornilor. În trecut, acesta şi soția sa Ana pregăteau măștile pentru corni: mire, mireasă, preot, milițieni, țărani şi țigani.

Bunavestire

De Blagoveştenie ieşim şi afumăm cu tămâie şi cu jar.

Perioada de lehuzie reprezintă intervalul de 6 săptămâni de la naştere, când acţionează o sumedenie de interdicţii, atât privitoare la noul-născut, cât şi la mamă: lehuza nu are voie să plece de acasă, nici să iasă din “odor” (curte); să nu meargă la fântână până nu era botezat copilul, “ca să nu ia vreo boală din acel loc”; să nu calce pe ceva şi să-şi piardă laptele; să nu meargă la biserică, pentru că nu era “curată”.(De la Raveca Hereş, 70 de ani, Costeni, Ţara Lăpuşului, 2008)

 O fo tri feciori şi o mărs a cosî în Runc. Şi dacă o mărs a cosî în Runc şi-o dus merind'e pântru tătă săptămâna că o avut iarbă mare. Şi ei o cosât până la ujână ce-o dat a sfinţî soarele. Şi o zâs ei: „Amu hai că ne-om face d'e mâncare tocană cu brânză”.  Apoi s-o înţeles ei ca unu să aducă apă, unu lemn'e, unu să facă foc şi să facă tocana. Şi o zâs că odată o zân'it un vântuc şi Fata Pădurii la ei. Şi o zâs Fata Pădurii cătă ii: Să nu spuneţi c-am trecut p-aici că umblă Omu d'e Mniazănopt'e. D'e tri ai (ani) umblă după mine şî m-a omorî, m-a d'ejd'ina.

Sătenii din comuna Oncești de pe Valea Izei, se află într-o permanentă legătură  cu  Divinitatea, cu  tot ceea ce se află în spațiul înconjurător, cu  întregul Univers. L-au pus pe Dumnezeu înaintea oricărui gest, ritual și ceremonial, în momentele lor de bucurie dar cu  precădere la ceas de cumpănă și de necaz. Credința în Divinitate s-a îmbinat armonios din cele mai  vechi timpuri  cu  elementele precreștine alea medicinei empirice.

            În lumea satului există femei  meștere, tămăduitoare, descântătoare, fiecare cu  specialitatea ei.  În Oncești am stat  de vorbă și am surprins-o lucrând pe „tomnitoarea” de oase Dochița Drăguș, o tămăduitoarea cunoscută până prin părțile Clujului,  pentru talentul și dexteritatea cu  care pune oasele la loc atunci  când acestea se scrântesc.