Pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitățiii UNESCO, România este prezentă cu Ceramica de Horezu. Renumită ca tradiție și păstrată cu sfințenie, mai are câțiva reprezentanți de seamă la Horezu, reprezentanți printre care se numără și Mihai Bîscu, ceramist cu experiență.
Un element important și predominant în ceramica de Horezu este cocoșul, alături de care mai întâlnim roșul și galbenul de Horezu, la fel de renumite ca albastrul de Voroneț. Farfurii de diferite dimensiuni, “taiere” și “ciorbalace”, căni și ulcioare, toate sunt decorate îngrijit, cu motive și simboluri zonale cum sunt șerpii, funiile, soarele, copacii, stelele, oamenii, toate aceste simboluri trăind în perfectă armonie cu deja foarte cunoscutul Cocoș de Hurez.
Inițial oalele de lut au fost folosite ca un bun ordinar, util, necesar în orice gospodărie, dar, odată cu trecerea timpului a devenit o artă și a fost dusă mai departe cu onoare devenind o adevărată tradiție, olarii trecând la rang de artiști. Tehnic vorbind, procesul tehnologic al olăritului este foarte strict. Distanța de la lutul folosit și până la farfuria utilă și artistic decorată, numai bună de folosit, este foarte mare și implică niște pași clari, arderea oalelor și conservarea lor fiind foarte importantă.

Mâinile muncite, ochii care zâmbesc cu înțeles și înțelepciune, spatele adus de munca ce i-a fost tovarășă o viață, corpul micuț și sufletul mare și deschis. Cu brațele larg deschise, ne-am îmbrățișat de parcă eram fiica pe care o aștepta și, iată, că într-un sfârșit, … a venit, după o lungă absență. Nu știu dacă așa este primit oricine sau, așa a fost scris, undeva, să fie întâlnirea mea cu mătușa Viorica. Poate astrele au hotărât ca o parte din sufletul meu să rămână agățat în îmbrățișarea aceea și în privirea aceea blândă care ascunde multe povești. Costumul pe care îl purta cu mândrie și lejeritate l-am îndrăgit de parcă, în altă viață, cu aceeași mândrie, l-am purtat și eu.
Mătușa Viorica este din satul Drăguș, județul Brașov. Am aflat ulterior că acest sat este unul dintre cele mai studiate și mediatizate sate din România.
Aici, profesorul Dimitrie Gusti începe, în 1929, cea mai mare campanie monografică a Școlii Sociologice de la București.

Au fost numite mașini de spălat rudimentare. Să fie oare așa?

Istoricii spun că, la începuturi, vâltorile au fost folosite pentru spălarea lânii de oaie. De aceea vâltorile au fost asociate, în special, cu zonele în care preocuparea principală era creșterea animalelor, mai ales creșterea oilor. Orice gospodină știe că grăsimea de oaie se curăță cel mai bine cu apă rece. Astfel, apa rece care cade peste țesăturile din lână sau peste lâna netoarsă scoate orice urmă, orice pată de grăsime.
Conform specialiștilor, vâltoarea este unul dintre primele instalații folosite de om și se pare că are în jur de 4000-5000 de ani, fiind mai veche chiar și decât roata olarului.
Țesăturile sunt curățate impecabil deoarece principiul de funcționare a vâltorii se bazează pe formarea bulelor de aer, care realizează curățarea. Vâltorile sunt instalate pe văile repezi de munte, unde un fir de apă este deviat din vale și direcționat către o cuvă. Cuva este construită din scândură de lemn. Scândurile sunt așezate vertical, în formă conica, cu distanță între ele, astfel încât apa să poată ieși.

Mărţişorul considerat vestitorul primăverii este un mic obiect prins cu un şnur alb cu roşu ce este oferit în prima zi a lunii martie persoanelor dragi. Cuvântul „mărţişor” are origini latine şi este numele popular al lunii martie.

În vremea geto-dacilor, anul nou începea pe 1 martie, mărţişorul era oferit în prima zi a anului fiind considerat un talisman ce avea o putere magică prin care îi proteja pe cei ce îl purtau. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea. Primele mărţişoare descoperite în urma săpăturilor arheologice erau reprezentate de pietre de rău vopsite în alb şi roşu ce erau înşirate pe o aţă.Conform surselor istorice, practica ar fi mai veche de 8.000 de ani. Cele două culori sunt deschise interpretărilor: roşul poate semnifica vitalitatea femeii, iar albul - înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii.

Viaţa evoluează cu paşi repezi pierzându-se obiceiurile vechi în locul cărora apar altele noi. Vechile obiceiuri se mai păstrează câtva timp prin tradiţie, apoi sunt date uitării dacă nu sunt consemnate de către contemporani. Obiceiurile vieţii de familie nu se leagă direct de activitatea productivă a anului, planul cu care corelează nemijlocit fiind cel social-biologic, familia şi prin ea activitatea mai largă. Aceste obiceiuri implică elemente de credinţă străveche şi de practică legate de logica magică, rituri menite să-l apere pe om sau să consacre situaţia nouă în care acesta trece cu timpul, spre funcţii de urare. Aceste evenimente reprezintă o schimbare în cadrul familiei şi al grupului social mai larg, deci un dezechilibru în sistemul relaţiilor sociale, fiind astfel implicate acte şi secvenţe menite să restabilească echilibrul. Obiceiurile vieţii de familie marcând momente importante din viaţa social-biologică a individului şi a familiei se practică la diferite date şi de obicei o singură dată în viaţa aceluiaşi individ.