Perioada de lehuzie reprezintă intervalul de 6 săptămâni de la naştere, când acţionează o sumedenie de interdicţii, atât privitoare la noul-născut, cât şi la mamă: lehuza nu are voie să plece de acasă, nici să iasă din “odor” (curte); să nu meargă la fântână până nu era botezat copilul, “ca să nu ia vreo boală din acel loc”; să nu calce pe ceva şi să-şi piardă laptele; să nu meargă la biserică, pentru că nu era “curată”.(De la Raveca Hereş, 70 de ani, Costeni, Ţara Lăpuşului, 2008)

 O fo tri feciori şi o mărs a cosî în Runc. Şi dacă o mărs a cosî în Runc şi-o dus merind'e pântru tătă săptămâna că o avut iarbă mare. Şi ei o cosât până la ujână ce-o dat a sfinţî soarele. Şi o zâs ei: „Amu hai că ne-om face d'e mâncare tocană cu brânză”.  Apoi s-o înţeles ei ca unu să aducă apă, unu lemn'e, unu să facă foc şi să facă tocana. Şi o zâs că odată o zân'it un vântuc şi Fata Pădurii la ei. Şi o zâs Fata Pădurii cătă ii: Să nu spuneţi c-am trecut p-aici că umblă Omu d'e Mniazănopt'e. D'e tri ai (ani) umblă după mine şî m-a omorî, m-a d'ejd'ina.

Sătenii din comuna Oncești de pe Valea Izei, se află într-o permanentă legătură  cu  Divinitatea, cu  tot ceea ce se află în spațiul înconjurător, cu  întregul Univers. L-au pus pe Dumnezeu înaintea oricărui gest, ritual și ceremonial, în momentele lor de bucurie dar cu  precădere la ceas de cumpănă și de necaz. Credința în Divinitate s-a îmbinat armonios din cele mai  vechi timpuri  cu  elementele precreștine alea medicinei empirice.

            În lumea satului există femei  meștere, tămăduitoare, descântătoare, fiecare cu  specialitatea ei.  În Oncești am stat  de vorbă și am surprins-o lucrând pe „tomnitoarea” de oase Dochița Drăguș, o tămăduitoarea cunoscută până prin părțile Clujului,  pentru talentul și dexteritatea cu  care pune oasele la loc atunci  când acestea se scrântesc. 

Moartea, eveniment inevitabil în viaţa omului, reprezintă trecerea din lumea aceasta, în lumea de dincolo. Moartea înseamnă o despărţire definitivă a defunctului de familie, de colectivitate.

SF. CONSTANTIN ŞI ELENA. In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, in vis, i se descopera Hristos si-l indeamna sa puna semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va iesi biruitor din lupta.

 In anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea crestinilor si astfel, crestinismul devine religie permisa in imperiu. Religia crestina va deveni religie de stat, in vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395).