Pe 27 iulie, unele persoane au fost martore la cea mai îndelungată eclipsă totală de Lună a secolului. În timp ce în prezent privitorii se vor bucura de imaginea unei „lunii sângerii”, în trecut oamenii credeau că schimbarea culorii satelitului natural reprezenta un motiv de panică.
Potrivit unei legende, Christofor Columb ştia că va avea loc o eclipsă de lună pe 29 februarie 1504 şi a utilizat acest fenomen ca avantaj. Columb şi echipa sa erau captivi pe o insulă, cunoscută în prezent cu denumirea de Jamaica.
În acea perioadă, triburile indigene nu erau atât de generoase, iar la scurt timp foametea a cuprins întregul echipaj, notează Fox News. În timp ce citea almanahul lui Johannes, Muller von Konigsberg a descoperit ca va avea loc o eclipsă de Lună.

Despre frumoasele fecioare zanatice se spune ca traiesc in inima padurii, iar in puterea noptii pasesc in lumina lunii si se impletesc intr-o hora salbatica. Dansul lor nebun parjoleste pamantul, care ramane ars si neroditor. In mitologia populara sunt fapturi feminine supranaturale, posesoarele unei frumuseti si senzualitati nepamantene, care danseaza goale sau invesmantate in voaluri diafane.

Ielele sunt asociate cu vantul, sunt “nimfe ale aerului“, asa cum le numea Dimitrie Cantemir, care se ridica de la sol usoare precum fulgii, atunci cand se impletesc in dansul lor nebun. Astfel se explica de ce nu fac parte din sfera telurica si de ce oamenii ar trebui sa nu le intalneasca niciodata. Daca totusi asta se intampla, consecintele sunt devastatoare pentru bietul muritor. Cei care vad ielele raman slutiti, isi pierd mintile, sau pur si simplu dispar fara urma. Tinerii frumosi care se lasa sedusi de trupurile voluptoase ale ielelor sfarsesc de cele mai multe ori prinsi in hora. Frenezia dansului nu aduce insa decat moarte, tanarul avand sa joace pana la ultima suflare.

Invierea Domnului reprezinta evenimentul ce se afla la temelia credintei crestine. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne spune ca daca Hristos nu ar fi inviat, atunci credinta noastra ar fi in zadar. Jertfa de pe Cruce se implineste in inviere, mormantul lui Hristos se arata ca un purtator de viata si izvor al invierii noastre pentru ca, prin invierea Sa, Mantuitorul S-a facut incepatura a invierii tuturor (I Cor. 15, 20). Acest fapt face din Invierea Domnului cel mai important praznic al crestinilor de pretutindeni.
Inca din primele secole, crestinii au dezvoltat o serie de reprezentari iconografice pascale. Una dintre cele mai vechi reprezentari in care este prefigurata Invierea lui Hristos - datand din vremea catacombelor - il infatiseaza pe Proorocul Iona iesind din pantecele chitului. Acesta reprezentare timpurie urmeaza analogiei facute de Mantuitorul: “Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti” (Matei 12, 40). O alta reprezentare folosita pentru a simboliza invierea consta intr-o cruce cu o coroana de flori si o monograma HR insotite de soldati dormind. Aceste teme au fost insa, cu timpul, total abandonate in iconografia pascala.

Sarbatoarea Floriilor (numita si Ziua Florilor, Duminica Stalparilor sau a Vlastarilor) celebreaza intrarea lui Iisus in Ierusalim, cand crestinii i-au asternut in cale ramuri de maslin. Fiind ultima duminica inainte de Pasti, marcheaza totodata si inceputul ultimei perioade din post: Saptamana Mare.

Salcia – copacul sfant

La slujba de Florii, credinciosii tin in mana crengi de salcie pe care apoi le vor duce acasa, la familiile lor. De ce tocmai salcia? Legenda spune ca salcia a fost binecuvantata de insusi Fecioara Maria dupa ce a ajutat-o sa treaca un rau. Plecata sa-l vada pe Mantuitorul ce era rastignit, Fecioara a intalnit o apa pe care nu avea cum s-o treaca. Salcia si-a intins ramurile si a ajutat-o sa-si continue drumul. De atunci, crengile de salcie sunt o parte importanta a ritualului de Florii, preotii sfintindu-le si impartindu-le crestinilor pentru a raspandi credinta Domnului. Salcia este primul copac ce infrunzeste si ultimul care isi leapada frunzele.

Pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitățiii UNESCO, România este prezentă cu Ceramica de Horezu. Renumită ca tradiție și păstrată cu sfințenie, mai are câțiva reprezentanți de seamă la Horezu, reprezentanți printre care se numără și Mihai Bîscu, ceramist cu experiență.
Un element important și predominant în ceramica de Horezu este cocoșul, alături de care mai întâlnim roșul și galbenul de Horezu, la fel de renumite ca albastrul de Voroneț. Farfurii de diferite dimensiuni, “taiere” și “ciorbalace”, căni și ulcioare, toate sunt decorate îngrijit, cu motive și simboluri zonale cum sunt șerpii, funiile, soarele, copacii, stelele, oamenii, toate aceste simboluri trăind în perfectă armonie cu deja foarte cunoscutul Cocoș de Hurez.
Inițial oalele de lut au fost folosite ca un bun ordinar, util, necesar în orice gospodărie, dar, odată cu trecerea timpului a devenit o artă și a fost dusă mai departe cu onoare devenind o adevărată tradiție, olarii trecând la rang de artiști. Tehnic vorbind, procesul tehnologic al olăritului este foarte strict. Distanța de la lutul folosit și până la farfuria utilă și artistic decorată, numai bună de folosit, este foarte mare și implică niște pași clari, arderea oalelor și conservarea lor fiind foarte importantă.