Meşteşug străvechi, legat de cele dintâi trepte de civilizaţie, ridicarea adăpostului ca nevoie vitală a suscitat, chiar din cele mai vechi timpuri, spiritul inventiv al omului.

Măiestria de a construi din lemn sau din pământ, dezvoltată şi amplificată de-a lungul anilor de meşterii acestor meleaguri, în strânsă legătură cu elementele de veche cultură spirituală, reprezintă dovezi ce probează existenţa unor originale creaţii arhitectonice ţărăneşti. Domeniul arhitecturii populare a cunoscut o vastă arie de cuprindere, fiind mereu îmbogăţit de faptele varietăţii, de invenţie, totul sub comanda factorului economic, dar supus totodată, inevitabil, mitologiei.

În societatea tradiţională, căsătoria reprezenta cel mai complex

fenomen folcloric, având interferenţă cu toate celelalte manifestări folclorice.

Unele obiceiuri nupţiale maramureşene s-au pierdut sau sunt pe cale de a se pierde sau de a se contamina cu obiceiuri preluate din alte zone ale ţării sau chiar cu tradiţii importate de peste hotare de către cei care au luat drumul străinătăţii. Există teama unor etnologi, folclorişti, antropologi, etnografi cu privire la pierderea tradiţiilor noastre ancestrale.

Tata tătuchii șid'é pă prag șî mânca d'e-amniază, șid'e cu animalele. Cum stăt'é acólé, o vin'it o femeie la el, așă țanțoșă. Era în ceasu' ameazăț. Și el s-o uitat la ié și o văzut că are pt'icioare de oaie. Numa Fata Pădurii o putut hi, că ié are pt'icioare de oaie și-i golă în spate. O vrut să deie după ié cu toporu. Da pă când s-o-ntors el cu toporu, o fo dispărută femeia. Așă să arăta, da zice că nu-i voie să dai după ié sau dacă vezi că se mișcă orice, să nu dai că pot'e să-ți iéié puterile. Numa să îți faci cruce, să nu dai.
Ne spuné tătuca că o fo on caz adevărat în Bontăieni.

 alt=

          Cultura tradițională românească cuprinde folclorul, arta populară, obiceiurile și ceremonialul,      deci întreaga noastră moștenire tradițională, începută ca o ”arhitectură a straturilor succesive”[1]. Argumente extrem de pertinente, atât istorice, culturale, literare, cât și filosofice ne conduc spre ideea că fenomenul culturii tradiționale ar putea fi privit ca prima mare sinteză culturală născută în spațiul românesc[2]

 A te naşte nu e o întâmplare ci este un mit.[1] Complexul de practici care însoţesc naşterea este legat nu numai de naşterea propriu- zisă ci şi de perioada sarcinii şi a lehuziei. Femeia însărcinată este supusă unui sistem întreg de interdicţii. Aceste interdicţii aparţin magiei negative şi sunt de tipul să nu faci[2] ca să se producă ceva nedorit, ele au rolul de apărare atât a mamei cât şi a copilului care urmează să se nască. A. Van Gennep leagă aceste interdicţii de credinţa primitivă în conformitate cu care femeia însărcinată este impură şi această stare se transmite şi copilului.