Méréu tinerii în șăzători, la gioc, la nunți. Și demult băieții îmblau la fete.  Înt-acela timp oamenii punéu zua nunții. Mergeau și discutau. Dar ascultau și de părinți. Când se căsătoreau tinerii se uitau cum erau părinții, dacă erau muncitori, dacă nu erau băutori etc. Acuma nu mai ascultă așa de părinți. Și din dragoste se căsătoreau, da ziceau părinții: „Du-te că dup-acé ț-a plăcé!” Da o știut să ducă și de-o fo bine și de-o fo rău. Fetele sărace să căsătoreau cu băieți care aveau averi și de nu le plăcea. Atunci trăiau oamenii numai din agricultură. Se puneau cartofi mulți, holde de grâu, de secară, de ovăz. Acum toate-s pustii.  Dacă nu-ți plăcé defel totuși nu te-ai putut lipt'i de el ca de-on par în gard.

Cornii de la Eftimie-Murgu/Rudăria, Caraş-Severin

    Lunea Cornilor este un obicei străvechi, cu origini păgâne, care avea şi are menirea de a alunga spiritele rele aflate în sat. Totodată, obiceiul este menit să îngroape iarna şi să ajute primăvara să vină mai repede. Localnicii din Rudăria nu știu exact datarea obiceiului, cei mai mulţi bătrâni, chiar şi de 90 de ani, spun că aşa s-au pomenit cu el. Unii susțin ca ar fi fost adus „răzlogu’“ de Moș Ulian Fulga, acesta fiind până înainte de a muri, naşul Cornilor. În trecut, acesta şi soția sa Ana pregăteau măștile pentru corni: mire, mireasă, preot, milițieni, țărani şi țigani.

Sătenii din comuna Oncești de pe Valea Izei, se află într-o permanentă legătură  cu  Divinitatea, cu  tot ceea ce se află în spațiul înconjurător, cu  întregul Univers. L-au pus pe Dumnezeu înaintea oricărui gest, ritual și ceremonial, în momentele lor de bucurie dar cu  precădere la ceas de cumpănă și de necaz. Credința în Divinitate s-a îmbinat armonios din cele mai  vechi timpuri  cu  elementele precreștine alea medicinei empirice.

            În lumea satului există femei  meștere, tămăduitoare, descântătoare, fiecare cu  specialitatea ei.  În Oncești am stat  de vorbă și am surprins-o lucrând pe „tomnitoarea” de oase Dochița Drăguș, o tămăduitoarea cunoscută până prin părțile Clujului,  pentru talentul și dexteritatea cu  care pune oasele la loc atunci  când acestea se scrântesc. 

Românii superstiţioşi obişnuiesc să bată în lemn pentru a preveni o situaţie neplăcută. Obiceiul se regăseşte în rândul multor europeni, gestul fiind asociat cu păstrarea norocului şi a bunăstării.
Înainte de răspândirea Creştinismului sau a Islamului, numeroase comunităţi păgâne venerau copacii. Unele popoare credeau că aceştia sunt adevărate oracole, altele le includeau în tot felul de ritualuri mai mult sau mai puţin religioase. În antichitate, celţii considerau copacii a fi refugii ale unor zeităţi sau spirite.
Scriitorii Stefan Bechtel şi Deborah Aaronson sugerează că există o legătură între credinţa în aceste spirite şi obiceiul de a bate în lemn. Prima posibilă origine a obiceiului ar proveni de la europenii păgâni care ar fi bătut în lemn pentru a-şi proteja casele şi copacii de spirite rele sau pentru a le împiedica pe acestea să le fure norocul.

Moto: „Munţii Apuseni, sunt pumnul Ardealului; să desfacem acest pumn şi să citim în palma lui deschisă istoria acestor munţi, istorie plină de lacrimi, scrisă cu fapta de Horea celor mulţi şi Iancu durerii şi suferinţelor neamului nostru. În amândouă rândurile lovitura a pornit din acelaşi loc.” (Ionel Gomboş, Alba Iulia)

1.    Istorie şi har a datinii încingerii mijlocului
    
Din străvechi timpuri, de când omul din Ţara Moţilor a înţeles că semnul este fiindul eului său, a căutat să îl descifreze, să îl asocieze în viaţa de fiecare zi cu un simbol.