Dacă prin nuvelă vom continua să înţelegem o povestire de dimensiuni rezonabile sau un roman scurt (novela corta în limba spaniolă), atunci suntem liberi să admitem că această specie literară – fără delimitările şi teoretizările ulterioare – a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul larg al tuturor producţiilor narative, al epicului în general şi al romanului în special.

            Iată de ce primii fiori ai nuvelei, aşa cum se prezintă ea azi, ne duc cu gândul la adorabilul basm despre Amor şi Psyche, altoit de Apuleius pe firul romanului Măgarul de aur, cel dintâi roman terminat din literatura universală. Fireşte, asta nu ne îndreptăţeşte să identificăm nuvela cu basmul sau cu orice fel de povestire.

Se face mult tam-tam pe marginea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului (pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale, şi pe marginea iredentismului), fapt pentru care, dintr-un exces de zel vecin cu neghiobia, patriotismul şi naţionalismul românesc, de pildă (nu şi american, german sau francez), sunt văzute cu ochi răi de făuritorii globalizării şi ai guvernului mondial.

La 31 ianuarie 1797 s-a născut compozitorul Franz Schubert, unul dintre cei mai mari compozitori ai istoriei muzicii. Creaţia sa însumează peste 950 de opusuri, muzică de scenă, religioasă, coral, simfonică (9 simfonii), muzică de cameră, pentru pian, vocală (605 lieduri, 10 uverturi) şi pentru pian (22 de sonate) (m. 19 noiembrie 1828).
La 6 ani, Franz a început să fie instruit regulat de tatăl său, iar un an mai târziu a fost înscris la şcoala tatălui. Educaţia sa muzicală a început cam în acelaşi timp. Tatăl l-a învăţat tehnici de bază pentru cântatul la vioară, iar Ignaz, fratele său, îi dădea lecţii de pian. La 7 ani, a primit primele lecţii din afara familiei, de la Michael Holzer, organist şi director al corului de la parohia din Lichtental; lecţiile se poate să fi constat, în mare măsură, în conversaţii şi expresii de admiraţie. Băiatul se pare să fi învăţat mai multe de la un cunoscut al unui ucenic al tâmplarului, care îl ducea într-un loc din apropiere unde Franz putea exersa pe instrumente mai bune.

dd 280Mama a plecat într-o dimineață înainte de răsăritul soarelui. Nu m-a trezit. Deși, nu dormeam. Știam că trebuie să plece încă din ajun. Am auzit-o cum discuta cu tata sub nucul din spatele casei. Pleca undeva departe, într-o țară de care nu mai auzisem până atunci, dar din vorbele mamei am înțeles că era una tare frumoasă și acolo va câștiga mulți bani.
Mă prefăceam că dorm când i-am simțit buzele reci lipindu-se de fruntea mea. Aveam lacrimi în ochi, dar îi țineam strâns închiși, ca nu cumva acestea să se prelingă pe obraz și mama să vadă că nu dorm. Eram deja un copil mare. Și auzisem că oamenii puternici nu plâng niciodată. Așa voiam să fiu și eu – puternic. Și de atunci, nu știu dacă am mai plâns vreodată. Dar când simțeam că acestea curg pe interior, îmi strângeam buza de jos până la sânge și le porunceam în gândul meu să se retragă. Nu voiam să mă vadă lumea, dar nici tata, care credea că numai femeile plâng, din neavând ce face sau ca să atragă atenția celor din jur.

nicolae dabija 280Ultimul țăran murea. El intra în istorie. Dar istoria dispăruse. Ea devenise timp trăit și timp netrăit. În vremea ce urma să vină nu se mai găsise loc și pentru dânsul. Pentru cel care a contribuit milenii la rând la continuitatea, dar și la scrierea ei, cu plugul și coasa, cu piatra de moară și cu vocabula.
Viața va continua de acum înainte fără de el.  Oamenii îl vor uita, și doar bulgărele de țărână stropit cu sudoarea și sângele lui îl va ține minte.
Cartea lui Dinu Săraru „Ultimul țăran din Slătioara” e mai degrabă un recviem decât un omagiu adus țăranului român, cel pe ale cărui umeri, cum afirmaseră cronicarii și aezii, s-a ținut țara, personajul legat cu mii de fire nevăzute de pământ și cer, de realitate și legendă.