De când îl ştiu, să tot fie vreo patruzeci de ani, Florian Bârsan trece discret prin viaţă, cu toată încărcătura lui artistică. Ca atâţia artişti, pentru care începutul este hotărât de alţii, este absolvent al unei facultăţi tehnice, promoţia 1980, cu o amprentă decisivă în organizarea ulterioară a drumului său printre arte. În anul 1982 a absolvit cursurile Scolii Populare de Artă -secţia de chitară clasică, o pasiune din care va face, pentru totdeauna şi cu generozitate, un act de educaţie muzicală, dăscălind o sumedenie de copii dornici de iniţiere şi desăvârşire pe acest tărâm.

Dezvoltat ca viziune pe linia colorismului românesc, dar implicat stilistic în tipul de expresionism și fovism al peisajul francez, Augustin Costinescu își asumă prin opera sa un tip de originalitate care atrage atenția prin sensibilitate, emoție, sentiment nedisimulat în fața luminii, detectată ca principală sursă a bucuriei artistului de a picta, alături de culoarea vie, tensională, încorsetată într-un limbaj unde subiectul plastic devine predilect. Prin luminozitatea pânzelor sale, prin galbenul mirobolant, care îi domină tablourile în compozițiile de maturitate, Augustin Costinescu redefinește o atitudine de admirație în fața cotidianului personal, marcat de temele consacrate ale istoriei artei: portret, natură statică, peisaj, compoziție, perspectivă ce îl apropie de zonele clasicismului.

Modul elocvent în care Florin Bârză așează culoarea pe suport, conturează sugestii specifice viziunii sale, ivite din perimetrul emoției directe, concordând cu o anumită plenitudine a trăirii în fața motivului. Declanșând senzații privirii, provocând-o să iscodească forme sugerate și nu definite, evocate într-o latență inducând expresivități și derapaje fove pe alocuri, pictura lui Florin Bârză are caracteristicile ei vivante prin suprafețele colorate care, aflate la limita figurativului, sunt stilizate și interpretate, astfel încât, relațiile tonale să pară instantanee, prin gestica indusă de urma penelului și de materia cromatică.

Fără teama de-a greși, putem spune că secolul 20 a rulat pe liniile marxismului și freudismului, adică o filosofie cu ifose atotcuprinzătoare în cunoașterea umană și cu rol terapeutic (sic!) în plan social prin comunizare forțată și o metodă cu pretenții atotștiințifice întru tratarea psihicului prin sondarea inconștientului. Dar, cum fiecare pasăre pe limba ei piere, prima concepție a primit lovitura de grație de la încăpățânarea cu care corifeii acesteia căutau să modeleze realitatea după niște rețete teoretice înguste și rigide, iar a doua a primit-o de la rolul mult prea important ce i-a fost atribuit determinismului sexual, implicit sexualității juvenile, de către  Sigmund Freud, părintele ei.

Cum spuneam și altădată, există două mari și distincte categorii de oameni: cei care se zbat să aibă și cei care doresc să știe. Firește, din punct de vedere cantitativ-numeric, întotdeauna balanța socială a înclinat spre prima grupare, iar astăzi, când pragmatismul este în floare, cu atât mai abitir.
    Dacă eterogenitatea este una dintre multele caracteristici (și nu toate onorabile) ale agonisitorilor, nu se poate vorbi de omogenitate nici în restrânsa tabără a dornicilor de-a ști. Da, căci aici intră atât pătura majoritară a științificilor (cercetători atrași de câștig material și de faimă),