p    Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
    Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.

Detalii

s  Nimeni altu` decât Radu Paraschivescu. Autor c-o stivă de cărți ce-i poartă binevenit semnătura. Grație condeiului său scormonitor copios în realități, mentalități, activități, insanități criticabile-n veci...
   Trei* le-am dat gata și eu cu frenezie în câteva nopți. Fiindcă n-am putut să le las din mână, pur și simplu. Forța satirică etalată îmbelșugat dovedindu-se cuceritoare fără limite. Sarcasmul îndreptățit cu care biciuiește oameni și entități instituționale.  Politica, presa, minciuna, înșelăciunea. Incultura, prostia, trufia. Îndeosebi agramatismu` crunt, neferice. Temeiurile de fond ale scrierilor sale. Justificate matur, chibzuit pe fila de hârtie.

Detalii

p    Nu-i zi de la bunul Dumnezeu în care să nu ni se furnizeze dovezi concludente că oamenii se tot împuținează pe măsură ce populația lumii crește: pe unii (găinari, tâlhari, violatori, criminali, scandalagii, teroriști, torționari) ni-i pune sub ochi presa mereu în goană după senzaționalul la modă, acel senzațional ce pendulează neobosit între dezagreabil și oribil, pe alții ni-i scoate în cale păcătoasa asta de viață.
    Dar dacă pe primii ai posibilitatea să-i ignori (fie sărind peste cele mai penibile pasaje din presa scrisă, fie ferindu-ți privirea de imaginile etichetate de știriști ca fiind „cu impact emoțional”), nu la fel stau lucrurile pe trotuar sau pe trecerea de pietoni, unde gorilele mai mult sau mai puțin tuciurii te înjură și sunt gata-gata să te rupă-n bătaie pentru că ai curajul să protestezi după ce nu te-ai lăsat strivit de mașinile lor bengoase, ori în predilectele cotloane publice ale aflării în treabă, unde indolența și sfidarea birocraților, la fel ca exasperarea și neputința solicitanților, a atins maxima înflorire cu neprecupețitul ajutor dat de informatică.

Detalii

s  Preponderent, artiști sud-coreeni. Cu câțiva vest-europeni în combinație. Adică ”marele” festival  cu care ne-a ”obișnuit” de niște ani încoa` concert-maistrul Mădălin Sandu. Interesant oarecum, da` nu spectaculos nici de astă dată. Mai degrabă excesiv, când te gândești câți alții, realmente valoroși, faimoși, nu urcă pe scena instituției piteștene, al cărei bilanț lunar îl prezint, pe scurt, în tabletă. Așa că trecem la Simina Croitoru și Walter Hilgers. Violonista bucureșteană venind și cu micuța Eva, fiica-i moștenitoare-n preocupări să zicem. Au cântat un bis împreună pe corzi, aplaudate inevitabil. Deși, din punctul unora de vedere, Walter Hilgers fuse eroul serii. Căci se arătă iară ca un dirijor redutabil. Profesionist incontestabil și entuziast cât cuprinde. Neamț serios, priceput vădit în ceea ce face. Meritând a presta la pultul oricărui colectiv simfonic (românesc măcar) fără doar și poate. Motiv să-i fi dedicat deja un articol special, publicat până acum ici-colo...

Detalii

sÎn mâinile sigure și energice ale germanului Walter Hilgers. Om de brass cândva, tubist mai precis. În prezent, dirijor îndeosebi și profesor. Pe bună dreptate, director artistic onorific la Filarmonica ”Paul Constantinescu”, din Ploiești. Sexagenar aprig, tumultuos, captivant. Cuceritor fenomenal și-al orchestrei, și-al publicului. Îl știu de mult, îl apreciez și respect enorm pentru munca sa. Cu-adevărat și pe deplin nemțească. Demnă de lăudat cu vârf și-ndesat...
M-am convins încă o dată luna asta. Când Walter fu oaspe iară la Filarmonica Pitești. Adjudecându-și cu brio ”Scoțiana” lui Mendelssohn. La finele căreia fremătând în extaz atât tutiștii, pe scenă, cât și auditoriul, în sală. Atâta precizie, spontaneitate, vigoare, vioiciune transmițând și-ntr-o parte, și-n alta, încât nimeni nu s-ar supăra dacă și joia viitoare ar poposi pe plaiuri argeșene. Cu altceva cel puțin la fel de bine ales și dăruit sonor...
Stă zvelt și impunător la pupitru. Plin de elan, deopotrivă ”mână de fier” cu cei conduși spre victorie clară în cazu` de față. Știe partiturile fără probleme și, ca atare, poate controla permanent instrumentiștii cu ran

Detalii

  1. Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX sau critica lui Aleksandr Soljenițîn la adresa imperialismului muscălesc
  2. Cartea zilelor noastre | Johanna Mo
  3. Două zile de vis