Faimoasa expresie "sabia lui Damocles" provine de la o morală străveche popularizată de filosoful roman Cicero în carte sa "Disputele lui Tusculan", scrisă în anul 45 î.Hr.

Versiunea lui Cicero îl are în centrul istoriei pe Dionisie al II-lea, rege tiran, care a domnit peste oraşul sicilian Syracuse, în timpul secolelor V-IV î.Hr. Deşi era bogat şi puternic, Dionisie a fost nefericit. Domnia sa i-a adus mulţi duşmani, iar el era chinuit de teama că va fi asasinat. Frica lui era atât de profundă încât dormea într-o cameră înconjurată de un şanţ, iar încredere avea numai în fiicele sale pe care le lăsa să-i radă barba cu un brici.
 
Cicero spunea că nemulţumirea regelui a ajuns la urechile unui linguşitor de la curte numit Damocles. Acesta l-a asaltat pe rege cu multiple complimente şi a remarcat cât de fericit trebuie să fie acesta, la care Dionisie i-a răspuns enervat: "Ai vrea tu oare să guşti din aşa viaţă şi să încerci din norocul meu?”, Damocle a fost de acord şi Dionisie l-a aşezat pe o canapea aurită şi i-a adus câţiva servitori să-l slujească. 

astraMarţi, 20 August 2019, în prezenţa unei asistenţe numeroase, a avut loc la sediul ASTRA Năsăud, (Preşedinte pe judeţ, Prof. I. Seni, Preşedinte pe oraş, Economist F. Pleş), o bogată manifestare culturală, cu prezentări de evenimente istorice (prin Colonel în Rezervă A. Cordovan – Bistriţa şi Colonel în Rezervă – I. Boţan, Consilier al Primăriei oraşului Năsăud, despre Actul Marii Uniri de la 1918, şi consecinţele sale pentru Transilvania şi România Mare), urmată de exemplificări de evenimente universitare în comunităţile istorice de peste Prut (prin delegaţia din Basarabia condusă de Decanul Facultăţii din Cahul, Prof. Univ. I Axente şi Prof Univ. A. Bălan), şi, poate nu în cele de pe urmă, the last but not the least, o prelansare de carte, despre Adrian Păunescu, prin Dr. Augustin Ostace – Germania, în vederea dezvelirii bustului poetului la data de 12 Septembrie 2019, chiar lângă sediul ASTRA de la Casa de Cultură „L. Rebreanu"!

simeanu  Era-ntr-o vineri, zi de august, când pruncu` Gheorghe, alintat Jurjac, păși-n viața pământeană. La Liveni-Vârnav, în nordu` nostru moldav. Ca fală s-aducă imens nu doar părinților săi Maria, Costache, ci neamului tot românesc. Țării și lumii întregi. Prin notele așternute cu har pe portative intrate-n tezauru` spiritual mondial...
        Enescu, el fiind acela, ajuns-a faimos și nemuritor, chiar dacă la Ceruri s-a dus de peste șase decenii. Lăsând în urma-i semn vrednic și peren că n-a trăit printre oameni degeaba. Ci a slujit muzica demn, devotat, minunat. Făcând din ea balsam pentru suflet. Înmiresmat, pur, nesecat. Cuvine-se deci a aminti de îndat` că se împlinește un veac și ceva de la nașterea sa, în anu` de grație 1881. Îl slăvim nestrămutat că ni-i falnic unicat. La București și Sinaia, concurs, festival, anual, în ăst nobil scop. Cu nelipsiți soliști, dirijori, renumiți. Diverse orchestre, d-le mari și tari. Și-l cinstim cotidian ascultând neapărat, cânturile-i nestemat...

ldSau pe româneşte, despre şefie. E greu sǎ fii şef…Ştiţi cǎ toţi şefii au fost odatǎ oameni? Da...
Vǎ daţi seama cǎ nu le-a fost uşor sǎ ia forma pe care o au acum. Au urcat panta abruptǎ a afirmǎrii, ca oricare, înlǎturându-i pe cei care erau cu o treaptǎ mai sus prin luptǎ dreaptǎ, ghidându-se dupǎ principii nobile: „scopul scuzǎ mijloacele” şi „în dragoste sau rǎzboi totul e permis”.
La rândul lor, au înghiţit muuuultǎ…umilinţǎ. Spaţiul de stocare este insuficient, aşa cǎ umilinţa trebuie datǎ mai departe. Pentru asta, orice şef mai mic are sclavii sǎi, cǎ la sefu’ ǎl mare nu poate sǎ o returneze. Perioada de ucenicie pentru un viitor şef e un coşmar care lasǎ urme adânci.
Ca sǎ termine mai repede cu etapa asta, viitorul şef are douǎ variante: una mai pe motivare pozitivǎ, adicǎ sǎ se roage sǎ îl avanseze pe superiorul sǎu, ca sǎ îi ia locul grabnic şi alta mai neaoşǎ, adicǎ sǎ-l blesteme pe dictator sistematic, pânǎ se prinde şi pǎţeşte ǎla ceva nasol sau, doamne-ajutǎ, crapǎ de-a binelea şi elibereazǎ scaunul.

Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi  exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.
    Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.