Pe 3 decembrie 1926, Agatha Christie s-a ridicat din fotoliul său, a urcat scările şi a sărutat-o de noapte bună pe fiica sa de doar 7 ani, Rosalind. După ce a coborât, s-a urcat în maşina sa şi a dispărut timp de 11 zile.
Dispariţia ei a provocat o mobilizare masivă. Agatha Christie era o scriitoare faimoasă, în cazul dispariţiei ei au fost alocaţi peste 1000 de poliţişti şi sute de civili. Pentru prima dată în istorie fiind implicate şi avioane în cadrul cercetărilor, informează History Extra.

Oricunde as vrea sa merg, pasii mei calca pe pamant. Un copil zburda intr-un parc pe pamantul unde au crescut brazi, copaci, trandafiri, iedera, stau asezate cuminti  bancile, s-au asfaltat aleile. Din acelasi pamant se prelinge un firicel de apa, care pe masura ce va  inainta se va transforma in lac, rau, fluiviu, sau poate cine stie, va fi inghitit de mare. In fata ochilor mei, un meltean alege sa-si curete plamanii intoxicati de mahorca, scuipand… tot pe acest pamant. Satele, orasele frumoase sau urate s-au inaltat si ele tot pe acelasi pamant. La fel si vaile si muntii si dealuri si vita de vie si delta si chioscul de inghetata de la coltul blocului,  tóate apartin acestui pamant: pamantul romanesc.

Colorarea, mâzgălirea şi desenarea sunt activităţi care duc la creşterea semnificativă a fluxului sanguin în zona creierului asociată cu recompensa.
Girjia Kaimal, unul dintre cercetătorii care au efectuat acest studiu, a precizat: „am arătat că poate fi plăcere inerentă în efectuarea activităţilor artistice, independente de rezultatul final. [...] Această dovadă biologică poate schimba unele premize despre noi înşine”.

Treceam mereu prin fata usii lui cu  sentimente de indoiala, de necunoastere, cu teama. Nu-l vazusem niciodata in carne si oase. Mirosul greu de tutun puturos ce invaluia in permanenta usa apartament lui, adunandu-se in fum ca un  scut de separare a lui,  de restul lumii, acompaniat de o muzica lautareasca, imi prefigurau profilul unui personaj pe care nu doream a-l cunoaste vreodata. Stiam insa ca este nevazator si asta imi mai imblanzea gandul, care se transforma de cele mai multe ori in compasiune. Ma gandeam ca nevazatorul atat avea de la viata: muzica si fumatul, mult prea putin pentru a face din asta un scop in a continua sa traiesti intr-un intuneric vesnic.

In putinele mele momente de relaxare si cu precadere in prejma sarbatorilor ma apuca dorul de oameni, de locuri, de timpurile pe care nu le mai pot aduce inapoi. Oamenii se schimba sau pleaca de langa noi, locurile se transforma, timpul nu mai poate duplica cu aceeasi intensitate momentele traite atunci, acolo…La capatul unor astfel de ganduri in a caror sursa generatoare de inspiratie se afla indubitabil dorul, imi pun intrebarile firesti: Cand traiesc eu adevarat, atunci cand ma aflu in tumultul intamplarilor, sau atunci cand am timp sa decantez momentele, sa le pretuiesc valoarea, sa le reiterez cu inima?