(Celor ce cârmuiesc rău)

    Grea întreprindere să scrii despre toţi cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte umbre (de la naştere până la moarte) pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi, întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe care “le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.

1. Cum a apărut viaţa?

             În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!

 Este cunoscut faptul că nici cele mai aprofundate studii despre marii gânditori şi scriitori, nu izbutesc să surprindă toate meandrele fanteziei lor cuceritoare.

Creaţiile de mare forţă artistică şi intelectuală fiind inepuizabile, ele oferă cu generozitate tuturor generaţiilor care se succed surse de inspiraţie, izvoare de desfătare spirituală, modele de gândire şi acţiune, puncte ferme de sprijin în urcuşul anevoios spre desăvârşire pentru toţi aceia care caută cu nesaţ suprema împlinire umană. Căci „jocurile” minţilor nepervetite, „jocuri” fecundate de fiorul iubirii şi al solidarităţii umane, au înscrisă în genetica lor sui-generis porunca eternei aspiraţii spre înalturi, spre universalitate.

            Iată de ce, mai devreme sau mai târziu creaţiile spirituale devin bunul cel mai preţios al întregii omeniri, marca cea mai ilustră a planetei noastre. Pentru că, lucru evident pentru oricine, chiar dacă se poate identifica un specific naţional de filosofare şi – uneori – de cercetare ştiinţifică, filosofia şi ştiinţa sunt eminamente universaliste, întrucât aspiră la aşa ceva încă din faşă şi-şi află împlinirea şi liniştea aparentă doar în familia celor mai strălucite creaţii ale genului.

nicolae dabija 280Liniște. S-a lăsat atâta liniște de parcă toată omenirea a dispărut într-o secundă. Și n-a mai rămas decât ea – Liniștea. Privești un oraș gol, un oraș plin de ciment, unde doar clădirile mai stau în picioare ca niște felinare stinse. Și doar ici-colo câte-un om, dar și acela cu ochii înspăimântați se ferește de tine ca de lepră. Frica s-a instalat  în minte, în inimă și-n suflet ca o tumoare. Și orice gând care te sfătuie s-o înfrunți, îl împingi înapoi și-l refuzi, de parcă am vrea să nu gândim sau să oprim absolut toate gândurile. Așteptăm noaptea cu nerăbdare crezând că durerea nu știe să se adune  și-n somn. Și numai lui – somnului, îi mai poate fi milă de tristețea ce-a pus stăpânire pe oameni. Numai acolo se pot împreuna toate visele lumii.
Și numai acolo ne putem întâlni, îmbrățișa, să ne ținem de mână și să ne bucurăm de râsetul copiilor noștri. Nu. Nu ăștia suntem noi! E timpul să nu mai lăsăm frica să ne muște de tâmple. Nici să evităm oglinda care ne privește. E timpul să lăsăm iarba să crească printre pietre. Și noi, să ne învingem pe noi și să ne amintim cine suntem!

Într-un interviu publicat de Newsweek România pe 15 mai, filozoful Horia-Roman Patapievici a vorbit despre cenzura corectitudinii politice, „un marxism cultural” care „este dominant azi în spațiul nostru public”. Reproducem în continuare câteva fragmente din interviu.
În anii 1990, când publicam câte trei sau patru articole pe săptămână, m-am simțit absolut liber. Apoi, odată cu CNSAS-ul, a început deceniul meu instituțional, când libertatea mea publică a fost limitată de responsabilitățile instituționale. Fapt care a continuat, până în 2012, cu ICR-ul.
Dar din iulie 2010 m-am retras complet din presă, iar din august 2012 și din spațiul public. Mi-am regăsit libertatea publică din anii 1990? Nu. Între timp, a trebuit să descopăr că spațiul public nu este numai un spațiu al posibilei libertăți de expresie, ci și al campaniilor de character assassination. Față de anii 1990, spațiul nostru public este azi dominat de ortodoxiile ideologiei progresiste, care este, în fond, un marxism cultural, și de terorismul televiziunilor politice, care pot monta campanii de presă extraordinar de eficiente împotriva oricui.