simeanu Venită, autumnal, la biblioteca din urbe, c-un proaspăt roman. ”Șamanul”, intitulat. Ce adună-n el și ficțiune, și realitate. Mixate nimerit de profa doljeană, după cum susținură prezentatorii, în deplin consens. Denisa Popescu, amfitrionul întâlnirii, Carmen Făgețeanu, cadru didactic activ în Bănie și, îndeosebi, Nicolae Marinescu, editorul opului. Acesta din urmă reușind să-l descifreze cel mai potrivit, în opinia mea. Finc-a preferat o expunere nepretențioasă, colocvială, da` convingătoare neîndoielnic. Și cu priză la public, vădit. Văzându-se clar că omu-i gazetar vechi, cu experiență la verb și drag de literatură...
 Aurora Dumitrescu e o prozatoare din ce în ce mai pregnantă în spațiul cultural autohton. Produsul înfățișat argeșenilor interesați arătându-se ca o poveste de veac douăzeci. Cumva inițiatică și terapeutică. Eroii săi redescoperind benefic ”energiile arhetipale eliberatoare de frica morții și a suferinței”. Nu doar o fantezie, ci și o experiență nu de lepădat. Pe foaie-așternute în chip novator. Ce pare a se bucura de un succes în creștere, ca și ”Cagliostro” cel precedent, de exemplu. Am fost în sală și m-am convins. Mai multe despre carte, altădată poate...

hrb pDimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev. În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e... / Tăcere”.

d dabijaPe timpul Uniunii Sovietice, atunci când voiai să vizitezi o altă țară, erai obligat să dai declarații sau să completezi formulare, anchete pentru a explica motivul, destinația și pentru ce perioadă urma să părăsești țara. Dar iată că anii de atunci nu diferă prea mult de prezent, deși mulți dintre noi am crezut că acele vremuri au apus.
Acum câteva săptămâni, la vama Leușeni, vameșul moldovean m-a întrebat de unde vin și unde plec. I-am spus că vin de acasă și plec tot acasă, însă acest răspuns al meu l-a nemulțumit într-atât, încât mi-a poruncit pe-un ton obraznic să parchez mașina mai pe dreapta, pentru că urma să „analizeze o situație de risc”. Nu prea am înțeles despre ce risc era vorba, așa că l-am rugat să-mi explice. Mi-a spus că i se pare suspect că traversez frontiera prea des. Am rămas oarecum uimită, pentru că nu știam că există vreo restricție în acest sens, așa că l-am întrebat dacă este și vreo lege în vigoare în care să se menționeze de câte ori are voie o persoană că treacă vama într-o zi, o lună sau un an.

Mihaela Loredana Musetescu„Dragostea pentru țara natală nu poate fi impusă, ci, ca orice altă iubire, ea trebuie să fie o bătaie spontană a inimii, aidoma celei care-i unește pe îndrăgostiți, pe părinți de copii, pe prieteni între ei.” (Mario Vargas Llosa)
Iubești România nu doar de zile festive, o iubești cu dragoste constantă, iar traiul aici sau re-venirea de câte ori ți se face dor ar trebui să fie o necesitate, o chemare căreia îi reziști cu greu, până la imposibil. Dar, și îmi pare rău că există acest „dar”, pentru că o iubire ar trebui să fie necondiționată, uneori, oamenii din această țară mă uluiesc până la dezgust. Și ai două posibilități de a le răspunde: indiferența (gen, mult prea-utilizatul „nu dau curs...”) și implicarea (le răspunzi cu aceleași arme). Exemplul meu este din sfera „relații sociale”, mai concret relația vânzător-client, ipostază în care cu toții ne aflăm foarte des, de câteva ori pe zi chiar.
Am vrut ieri o floare albastră pentru a decora fotografia lunară cu retrospectiva lecturilor din luna care a trecut în spiritul sărbătorii naționale. Aveam acasă deja o crizantemă galbenă, am luat o garoafă roșie și, cum doamna de la care am luat garoafa roșie nu avea flori albastre, am trecut strada să verific și la cealaltă florărie.

d dabijaAcum ceva timp cineva mi-a mărturisit că este un om credincios, dar are o frică: aceea de a săruta icoanele. Mai exact îi este teamă să-și apropie buzele de ele în urma altora. Nu am reușit atunci să-i răspund, pentru că nu m-am gândit niciodată că în mintea unui credincios ar putea să existe o astfel de suspiciune: că un simplu sărut l-ar putea îmbolnăvi. Însă între timp am asistat nu o dată la întâmplări similare, observând cum anumite persoane vin la împărtășit cu lingurița de-acasă sau o aduc pentru copiii lor, tocmai din suspiciunea ca aceștia să nu se molipsească de vreo boală. Dar mă întreb: ce fel de credință mai avem, dacă venim în casa Domnului cu frica de-a ne îmbolnăvi? Trist. Pentru că icoanele, pentru noi, credincioșii, nu-i reprezintă doar pe Dumnezeu și Sfinții Lui, dar acestea sunt în primul rând vii!
Și apoi sărutul lor este un semn de dragoste și respect, așa cum îl avem și față de părinții, frații și surorile noastre.