În general, biblioteca este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul.

Toți oamenii suntem legați unii de alții, ne ducem viața în comunități pornind de la familie, locul de muncă, localitate, țară. În biserică ne împreună-cuminicăm cu Trupul și Sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Permanent intram în contact cu semenii de-ai noștri, în tot ce facem, în cele ale vieții, ale credinței și până la urmă în toate cele ale neputinței, suferinței și ale morții!

Omul este făcut după chipul și asemenarea lui Dumnezeu. Desigur imperfect, dar perfectibil prin propria voință ,iar cu ajutorul lui Dumnezeu poate ajunge la sfințenie. Fiecare confruntare cu propriile limite ori întâlnire cu semenii este o provocare, o ocazie de a ne vedea în ceilalți ca într-o oglindă.

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).
    Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului: 

Pentru mulţi scriitori boala mintală a fost izvor inepuizabil de inspiraţie. Îndrăznesc să afirm că scriitorii cu harul talentului înzestrat utilizează volens nolens în creaţia lor ineditul, pitorescul, caracteristicul comportamental şi sufletesc, înţelegând această stare o abatere de la norma ternă, banală, adaptativă a integrării armonioase. Atunci când autorul abordează această stare, pendulează, cu personajul său şi cu starea de conştiinţă în imediata tangenţă a psihatriei dacă nu chiar în miezul acesteia.

În creaţia sa, diversă din punct de vedere tematic, Liviu Rebreanu cunoscut ca romancier al marilor probleme de conştiinţă colectivă şi indfividuală, a abordat în Ciuleandra un caz de conştiinţă morbidă, de destructurare psihotică a personalităţii.Încă de la început,

Aflu cu stupoare că unii profesori de teologie ortodoxă de la noi au girat, sub semnătură şi antrenând bunul renume al Universităţilor din care fac parte, lucrări ale savanţilor din puşcăriile nostre.

Revolta interioară nu poate fi exprimată suficient prin cuvinte. Aproximativ, aşadar, mă simt trădat, dus cu vorba, înşelat, trădat. Pentru că, generic, universitarii ar trebui să fie loiali unor valori şi principii specifice, să aibă gelozia şi temeritatea aferente pentru a le apăra. Or, în cazul de faţă, fără a poseda probe, intuiesc o coaliţie monstruoasă între academic şi penal, punctul de intersecţie fiind banul. Pe scurt: cu cât mai bogat deţinutul, pe atât mai galonate persoanele dispuse să îi elibereze acte de bună purtare şi