Doctrina inerenței sufletului în muzică este de cea mai mare importanță în sistemul estetic al lui Platon, nu numai pentru faptul că după el, ea, muzica, rezolvă în mare parte problema unui etalon al gustului, ci şi fiindcă reprezintă temelia faimoasei şi îndelung dezvoltatei sale aplicări a ideilor estetice în educație, fie că dezmembrând muzica găsim în ea atributele unei dispoziții mentale, fie că ne îndreptăm în sens opus şi aplicăm modelul global al artelor muzicale la substanța maleabilă a sufletului unui copil.
În primul caz, temperamentul moral, curajul, dreptatea sau înțelepciunea, reprezintă esența descoperită înăuntru. În al doilea caz, arta desfăşurată s-ar putea compara cu un sigiliu regesc care ar urma să fie întipărit în ceara spiritului.
Platon şi-a reprezentat procesul de învățare la copii, ca ceva care implică o mult mai mare proporție de absorbire nemijlocită şi inconştientă a formei ṣi a deprinderii, şi mai puțin o achiziție conştientă de idei şi fapte, în sensul în care o percepem noi azi.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: MARGINALII (24) - FORȚA MUZICII POATE MODELA SUFLETELE
Atunci când prin intermediul interlocutorului său atenian, Platon declară că acceptă criteriul plăcerii pentru muzică, el precizează faptul că da, dar nu chiar plăcerea oricui, dezvăluind imediat afinitatea inerentă a muzicii față de suflet, afinitate sugereată în parte de conceperea muzicii ca imitație.
Arta corală, din care face parte muzica, "e o prezentare imitativă de moravuri, cu întreaga varietate de acțiune şi împrejurare, totul jucat de actori care depind de caracterizare şi interpretare"(LEGILE II 655). Însă, respingerea sau congenialitatea dintre muzică şi suflet, nu este altceva decât atracția sau repulsia a două elemente din interiorul unui singur tot, mai degrabă, decât a două entități distincte, iar muzica plăsmuită, abstracție făcându-se de dispoziția morală pe care o înfățişează, nu este altceva decât o muzica din care sufletul muzicii s-a dus.
Concepția lui Platon despre muzică este mai adecvat exprimată, dacă spunem că ea, muzica se împărtăşeşte din suflet, mai mult decât spunând că îl imită.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Profesorul Vasile Adamescu, poate fi considerat un geniu care a reușit să deschidă poarta cunoașterii și comunicării, doar prin intermediul unei inteligențe remarcabile, a unei voințe incredibile, folosind la maxim un număr redus de simțuri, respectiv, simțul tactil și olfactiv, ca unice instrumente de explorare și cunoaștere a realității. La naștere, Vasile Adamescu era un copil sănătos, dar la vârsta de 2 ani, în urma unei meningite își pierde complet auzul și vederea, devenind un copil orb și surdo-mut.
După cum putem afla din cartea sa autobiografică „Înfruntând viața”, apărută în două volume la Editura Boema, destinul profesorului Adamescu a stat sub semnul unor încercări și obstacole de neimaginat, dar și al unor reușite de neconceput pentru o persoană care nu aude, nu vede și căreia îi era aproape imposibil să se raporteze la lume și să comunice cu cei din jur. În ciuda experiențelor de viață traumatizante, dl. Vasile Adamescu a fost un om norocos, deoarece a avut prilejul să întâlnească dascăli de excepție, care l‑au educat și au avut răbdarea și priceperea necesară pentru a-l ajuta să descopere lumea și l-au îndemnat să se descopere pe sine, cu ajutorul celorlalte simțuri și a inteligenței sale ieșite din comun.
- Detalii
- Scris de Liliana Moldovan
Citește mai departe: MISTERELE EDUCĂRII UNUI COPIL | EVADAT DIN PEȘTERA ÎNTUNERICULUI ȘI A TĂCERII
Căutarea mulțumirii, căutarea plăcerii în artă, pe lângă faptul că ne despică existența la modul longitudinal, aşa încât asemenea unor valuri ne face să ne înălțăm şi să ne prăbuşim mereu, ne introduce şi o anumită tensiune în fiecare clipă din viața noastră.
Contrastul acesta ațâțător, la fel ca şi tensiunea simultană între plăcere şi durere fac parte din impresia puternică ce însoțeşte asistarea la un spectacol tragic. Asistând la tragedii, oamenii ajung să-şi savureze chiar şi plânsul(FILEB, 48). De asemenea, ridicolul este un complex alcătuit din durerea necazului şi din plăcerea râsului.(Ibid., 50.).
Complexitatea sporită a unor asemenea stări sufleteşti presupune şi o anumită neclaritate corespunzătoare, în sensul că sufletul se tulbură, atras fiind în două direcții în aceeaşi clipă, iar consecința e, fie nebunia liniştită, fie isteria, concluzionează Platon.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
O celebră casă de modă europeană, a lansat un obiect vestimentar, despre care se discută cu indirjire pe internet. Fiind vorba de o bluziță de mătase, sau ceva asemănător, cei mai români decât românii au început să urle din rărunchi: “Ie românească!”; “Ni se fură patrimoniul cultural!” etc.
Este obiectul vestimentar românesc? De unde? De când?
În neoliticul și eneoliticul “românesc”, există niște statui de lut ars, ce reprezintă femei cu bustul gol (topless) și mâinile ridicate. Au fost botezate “Orante”. Nu știm dacă erau preotese sau simple femei în invocarea divinității. (Vedeți situația lui Moise care se ruga când evreii din deșert se luptau cu dușmanii -amalecitii-. Când ținea brațele ridicate câștigau, când lăsa brațele (obosit) pierdeau. Pînă la urmă, au venit două ajutoare, care îi țineau brațele ridicate tot timpul. Și așa au învins dușmanul, cu ajutorul lui Dumnezeu, implorat de Moise. Neoliticul și eneoliticul e mult mai vechi decât episodul păstrat în scrieri. Dar mentalitatea este aceeași. Când implori forțele supranaturlae ridici mâinile. -Și când te predai inamicului; arăți că ai mâinile goale, fără arme, și îi implori mila.-)
- Detalii
- Scris de Mircea Munteanu zis "Mongolul"