Teoria estetică aristotelică seamănă cu amoeba, cu acel protozoar care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor şi care, la maturitate se divide, iar cele două părți continuîndu-și viața pe cont propriu.
Teme ca dicţiunea, modurile muzicale, caracterizarea dramatică și dezvoltare istorică a timpurilor literare, toate alcătuiau părți ale corpului estetic originar.
Însă, în vremurile postaristotelice, temele acestea i-au interesat pe gânditori în sine și pentru sine, deoarece rasei filosofilor i s-a substituit o rasă a specialiștilor în probleme tehnice.
Câştigul pentru înţelegerea modului de producere a efectelor artistice a fost mare. Bunăoară, analiza făcută de Dionis din Halicarnas asupra izvoarelor farmecul literar, un model de completitudine, deşi nu originală, merge până acolo încât cercetează efectele agreabile sau dezagreabile ale silabelor izolate şi chiar ale literelor și sunetelor. Astfel, el a aranjat vocalele într-o serie ca să demonstreze diminuarea progresivă a muzicalităţii de la "a"-ul rotund, la"i"-ul subțire, arătând că există un ritm chiar şi-ntr-un cuvânt izolat, dacă acest cuvânt are mai mult de o silabă.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (8)VIAȚA INDEPENDENTĂ A FRAGMENTELOR ARISTOTELICE
La scurt timp după Aristotel, a început, cu Xenocrates din Sikyon, înregistrarea istoriei picturii şi sculpturii, precum și compararea stilurilor ca operație de sine (ON THE TRAINING OF THE ORATOR, capitol X, I, 76-80. Traducerea rom. M. Nasta, în ARTE POETICE...).
Consemnarea mai bine cunoscută a datelor privitoare la pictori şi la operele şi manierele lor, din ISTORIA NATURALĂ a lui Pliniu cel Bătrân (pe la anul 50 dHr), şi scrierile altor bărbați erudiți despre artă, precum cele ale lui Varro și Antigonos, duc la un învățat din secolul al III-lea îdHr. Într-adevăr, Duris din Samos, elev al lui Teofrast, a scris o carte de acest gen (Ibid., p. XLVI).
Istoria lui Xenocrates consta în scurte relatări despre un mare număr de gravori în argint, lucrători în bronz, pictori şi sculptori.
Sunt numite principalele lor lucrări, făcându-se aprecieri asupra stilurilor caracteristice și asupra meritelor lor.
Uneori, în aceste istorii, numele artiştilor apăreau într-o serie, arătând astfel, pas cu pas, cum se desfăşoară cucerirea unei anumite probleme tehnice în artă.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
După Aristotel, avea să înceapă curând o altă perspectivă asupra artei, care perspectivă, în cadrul tratării filosofice organice a lui Aristotel, nu a constituit decât un moment neînsemnat, dar care va începe acum să atragă tot mai mult atenția.
Aristotel a introdus în POETICA sa un pasaj aproape parentetic despre istoria dramei de la originile ei aflate în improvizațiile ritualistice până la culminarea acesteia în opera lui Euripide, tot aşa cum închinase o secțiune analogă din METAFIZICA sa, istoriei filosofiei de dinaintea lui.
Dar ochiul magistrului se oprise în primul rând asupra structurii şi funcției tragediei în perioada ei de înflorire deplină, iar drumul către această perfecțiune nu-l cercetase decât în măsura în care cursul evolutiv contribuia la cunoaşterea tipului structurii.
Bunăoară, în cazul tragediei, el notase schimbarea produsă în numărul actorilor, de la unu la doi, la Eschil, şi adăugarea unui al treilea, la Sofocle, fiind mai interesat de alcătuirea şi utilitatea poemului definitivat şi aflat în apogeul dezvoltării sale la Sofocle, în OEDIP REGE, decât de fazele procesului.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Şcoala aristotelică nu a mai continuat să ființeze într-o stare de solitudine filosofică de-a lungul veacurilor de după moartea fondatorului ei.
Zenon, primul dintre stoici, a emigrat în Atena, la câțiva ani după acest eveniment, iar Epicur a venit aici cu circa paisprezece ani mai devreme.
Paralel cu declinul şcolii peripatetice, stoicismul și epicureismul prindeau putere, iar în secolul al II-lea d.Hr, prima şcoală s-a putut lăuda şi cu adeziunea unui împărat roman, Marcus Aurelius.
Contribuția stoică la estetică a constat cu precădere în discriminări tehnice amănunțite în domeniul gramaticii şi al retoricii. Materialişti fiind, în vederile lor asupra naturii lucrurilor, ei au declarat că rostirea şi sunetul unui cuvânt sunt pur şi simplu reversul gândului, iar vorbirea rațională nu este nimic altceva decât sunet articulat.
Stoicii s-au ocupat, în consecință, pe larg, de latura fizică a procesului de gândire, delimitând părți de vorbire şi studiind vocalele şi consoanele, pregătind astfel calea retorului Dionis din Halicarnas care, în secolul al II-lea dHr. a elaborat o teorie a tiparelor frumoase de ritmuri şi sunete determinate de cele mai mici elemente verbale.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (5)SOBRIETATEA ESTETICII MATERIALISTE STOICE
Constantin Ionescu Gulian - fanaticul comunist care a încercat să îi desființeze pe Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu
Constantin Ionescu Gulian (pe numele său complet Constantin Henri Ionescu-Gulian, n. 22 aprilie 1914, București - 21 august 2011) a fost un filosof evreu român, comunist, membru titular al Academiei Române, din 1955. Rușine!
A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză.
În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg.
Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană.
Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963).
În anul 1964, academicianului Constantin Ionescu-Gulian i s-a conferit „Ordinul Muncii" clasa I.
Vladimir Tismăneanu citează o apreciere a lui Sorin Lavric, care se referă la C. Ionescu-Gulian, încă membru al Academiei Române, poreclit cândva „academicuțul Nulian".
- Detalii
- Scris de Ioan Romeo Roșiianu
Citește mai departe: CONSTANTIN IONESCU GULIAN - evreul român care-a exterminat filosofia românească