Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.
    Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.
    Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

Detalii

Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție  a fost scris între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin.

            Pesemne că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul scrierii De dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:

Detalii

p2.Criminalii în serie – produse ale abjecţiei umane 

    Cele spuse în prima parte despre rău merită să fie aprofundate cu câteva exemple cutremurătoare ale abjecţiei umane, exemple extrase din cartea Psihokileri (Portretele celor mai cunoscuţi criminali) a jurnalistului şi scriitorului spaniol Juan Antonio Cebrián, decedat prematur în anul 2007 (la doar 42 de ani) în urma unui atac de cord.
    Chiar din Introducere, autorul face precizarea că a ales cincisprezece profiluri de criminali în serie, care nu-i vor lăsa indiferenţi pe cititori, toţi aceşti criminali fiind psihopaţi, ceea ce înseamnă că nu erau bolnavi mintali atunci când au pornit sarabanda răului. Adaug că eu însumi, autorul acestui text, nefiind întru totul convins de afirmaţia laconică a lui J.A.Cebrián în legătură cu discernământul psihopaţilor, m-am adresat eminentului intelectual şi doctor Irimie Lenghel. Iar domnia-sa a confirmat că psihopaţii sunt capabili să discearnă între bine şi rău, drept urmare, întru totul justificat ei au fost găsiţi vinovaţi pentru faptele comise şi în final condamnaţi pe măsura grozăviei acestor fapte.

Detalii

 l         Argumentul general al Sfântului Augustin, după cum rezultă din cele expuse până acum, este acela că universul progresează în ordine, deoarece Dumnezeu iubește ordinea și este autorul lui, al universului. 
          Toate lucrurile sunt create conform măsurii și sunt, prin urmare, în armonie cu Unul.            Cum poate însă justifica o asemenea teorie manifestările incontestabile ale urâțeniei?
           Sfântul Augustin este pregătit să răspundă acestei obiecții prin viziunea sa despre frumusețea cosmică. 
           Nu există urât absolut, spune el. Există însă obiecte care, în comparație cu altele mai complet organizate, și mai simetrice, sunt deficitare în privința formei. 
           Urâțenia este doar o diformitate comparativă, despre care, Sfântul Augustin spune că potrivirea mutuală și armonia lucrurilor nu pot fi percepute de sufletele neacordate cu aceste obiecte mai deficitare în privința formei. 
          Sufletele corect acordate vor privi toate lucrurile în contextele lor și vor descoperi cu răbdare ingeniozitatea adaptării părților la creaturile care la prima vedere par respingătoare, apreciind rolul jucat de contrast în gradație cu manifestările armoniei. 

Detalii

 Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!

            Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!
            Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?

Detalii

  1. Inima şi mintea omului – terenurile predilecte de luptă dintre bine şi rău (I)
  2. Boleslaw Prus - corifeu între corifeii literaturii polone (II)
  3. Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă