I.Viața și opera marelui povestitor
1.Viața lui Petre Ispirescu
Născut în ianuarie 1830 în familia frizerului Gheorghe Ispirescu din mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, se pare că micul Petre a ascultat numeroase basme (și alte creații populare), îndeosebi de la părinți (Elena, mama viitorului editor, tipograf, folclorist și scriitor, era ardeleancă și o neîntrecută povestitoare), dar și de la calfele sau chiar de la clienții tatălui său.
Neurmând cursurile unei școli (scriitorul îi mărturisea lui J.U. Crainic că n-are nici măcar patru clase primare), copilul Petre Ispirescu a fost educat de dascălii unor biserici, apoi și-a format singur cultura prin citirea cărților apărute la tipografiile unde a lucrat. Astfel, la inițiativa mamei, dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartier l-a învățat pe micul Petre să citească, el și-a continuat studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni, iar la 12 ani a învățat psaltichia cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Citește mai departe: Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (I)
Respectând coordonatele pastelurilor lui Vasile Alecsandri, George Coșbuc surprinde în mod obiectiv natura, percepând-o în dimensiunea ei rustică, în spațiul nealterat al valorilor din lumea satului: „Zările de farmec pline,/ Strălucesc în luminiș;/ Zboară mierlele-n tufiș/ Și din codrii noaptea vine/ Pe furiș” (Noapte de vară); „El umblă ca la el acasă/ Și-ascultă fetele ce zic;/ Mai rupe-n palme câte-n spic/ Și răsfățat apoi își lasă/ Pe spate capul și nu-i pasă/ De fete și de câmp nimic” (Vântul). În toate pastelurile lui predomină imaginile auditive, lumea naturii fiind ilustrată prin ciripitul păsărilor, șopotul sau vuietul apelor, bătaia vântului, șoapte, sunete de tot felul: „Umbre mari răsar în cale,/ Ziua moare după culmi;/ De sub coastă, pe sub ulmi/ Se strecoară mieii-n vale./ Obosit și blând popor!/ Și cântând, pășește-agale/ O copilă-n urma lor” (Păstorița).
Coșbuc face din natură principala purtătoare a optimismului său, dar și a concepției active asupra vieții, natura fiind ilustrată în ipostaza ei idilică: „Și e liniște pe dealuri/ Ca-ntr-o mănăstire arsă;/ Dorm și-arinii de pe maluri,/ Și căldura valuri-valuri/ Se revarsă” (În miezul verii).
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Din perioada Evului Mediu dăinuie și prima notă a frumuseții, iar suveranitatea ei nu poate fi amenințată în esență de existența unor restrânse arii de diformitate.
Din aceeași obârșie divină izvorăște și cooperează, intrând până la urmă în unire cu energia formei, un al doilea principiu estetic: lumina sau splendoarea.
Sfântul Augustin vorbește despre frumusețe ca strălucire a ordinii sau adevărului; Albertus Magnus o definește drept splendoarea formei care strălucește în părțile proporționate ale materiei, iar Sfântul Toma denumește strălucirea ca fiind cea de-a treia propietate a frumuseții, după integritate și proporția justă, sau consonanța (SUMMA THEOLOGICA).
Strălucirea frumosului în sensul dat de Sfântul Toma înseamnă "strălucirea formei unui obiect, fie el al unei opere a artei sau a naturii (...) în asemenea mod, încât să fie înfățișat minții în toată plinătatea și bogăția perfecțiunii și ordinii sale".
Cuvintele care înseamnă lumină - "claritas, splendor, resplendentia, fulgor, lux, lumen, lucidus, illustro" - sunt aproape la fel de des întâlnite în scrierile teologie medievale la fel ca și cuvintele care înseamnă "formă".
Cea mai simplă interpretare a frumuseții ca strălucire este agrementul culorii strălucitoare sau al lumii, însă, această semnificație evidentă stă tocmai la periferia semnificației filosofice.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (14) FORMA LUMINOASĂ ESTE STRĂLUCIRE MODELATĂ
Teoria despre frumos a Sfântului Toma este foarte apropiată de cea a Sfântului Augustin.
S-a afirmat că Sfântul Toma este, față de Sfântul Augustin, ceea ce era Aristotel față de Platon. Implicația este că atât în Grecia cât și în Evul Mediu, gânditorii mai târzii au analizat binele și frumosul raportate la om, și de asemenea, s-a mai afirmat că gânditorii ulteriori s-au arătat mai indulgenți față de foamea omenească de divertisment și față de locul artei ca hrană pentru această foame (cf. Mortimer j. Adler, ART AND PRUDENCE, Longmans, Gren, 1937, p. 80: "Vom găsi în scrierile Sf. Toma fisura care poate apărea în creștinism datorită diferenței dintre Platon și Aristotel". Întreaga carte este o prețioasă expunere a esteticii tomiste).
Este adevărat că Sfântul Augustin a devenit tot mai asceptic pe măsură ce îmbătrânea.
Dar după cum Aristotel, cu toată înclinarea lui mai constructivă și mai analitică, n-a avansat aproape nicio noțiune estetică neîntâlnită deja într-o conversație platonică, la fel și sistemul mai elaborat și atitudinea mai tolerantă a Sfântului Toma se întemeiau pe concepte și teorii pe care Sfântul Augustin, mai de timpuriu sau mai târziu, le și formulase.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (13) TOMA DIN AQUINO ÎL REIA PE SFÂNTUL AUGUSTIN
În toată istoria sa, omul s-a raportat în permanență la natură, cu care a avut (continuă să aibă) nenumărate și complexe legături, reflectate în toate ipostazele vieții sale materiale și spirituale. Legătura indisolubilă cu natura (în diferitele ei forme de manifestare, precum și în întreaga ei diversitate geografică și istorică) s-a concretizat în trăirile lăuntrice și activitățile practice ale tuturor oamenilor, îndeosebi în operele semenilor cu adevărat providențiali (artiști, gânditori, savanți, reformatori religioși), mereu în căutare de mai bine, mai frumos, mai drept și mai plăcut Atoatefăcătorului. Da, căci natura este templul divin în care omul viețuiește și-și deschide sufletul, mai bine spus în care muncește, se roagă, iubește, meditează și-și regenerează speranțele.
În ceea ce-i privește pe artiști, mai ales pe poeți (de ei se va vorbi în continuare), aceștia se străduiesc ca, în cele mai inspirate imagini, să înfățișeze semenilor sublimul dragostei pentru lumina, căldura și parfumul din creație (natura înconjurătoare și cea din lăuntrul omului), într-un cuvânt să-i atotumanizeze prin cele trei mari componente ale sentimentului naturii la literați: descriptivă (reprezentată în mod deosebit de specia lirico-picturală numită pastel), meditativă (evident, cu latura ei nostalgică) și fantezisto-fantastică (totală libertate a zămislirii, specifică romanticilor).
- Detalii
- Scris de George PETROVAI