Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost și a încercat să rămână conștient, privind moartea în față, vrând să înțeleagă… Nichita Stănescu a murit la puțin timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.
Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-al lui, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate.

Într-o zi  de primăvară timpurie  când copacii-nvie și păsărelele încep să zboare vesele și zglobii eram la Baia Mare la plimbare prin oraș mai mult pentru a vedea ce e nou prin magazine și să cumpăr niște cărți din colecția Four Your care să trateze legătura omului cu Dumnezeu asemănătoare  cărții „Conversații cu Dumnezeu”-o carte care m-a pus pe gânduri și m-a făcut să încerc să citesc și alte cărți ale aceluiași autor sau  unele cărți scrise de autori cu aceleași preocupări și orientări religioase pentru a le putea compara cu ideile credinței creștin-ortodoxe. 

       Informaţii şi analize autohtone preţioase despre poporul român în general, despre originea sa latină şi, pe baza acestor criterii şi cu privire la unitatea etnică a spaţiului românesc, întâlnim în secolul al XVIII-lea şi la scriitorii saşi din Transilvania, între care la loc de cinste sunt Georg Soterius şi Martin Schmeitzel. Primul dintre aceştia, în Nomenklator (1714), susţine că Daciei îi corespund cele trei Ţări Române[1], iar Valachia (Valahia) a fost mai întâi o singură ţară, care s-a despărţit mai târziu în ,,Valachia mareˮ (Moldova)[2] şi în ,,Valachia micăˮ care şi-a păstrat astfel numele.

      Începutul afirmării culturale şi sprituale a ideii de unitate a românilor vine timid în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dar abia din secolul următor putem vorbi de cristalizarea noţiunilor de românism la cronicarii noştri din perioada târzie a umanismului est-european. În acea perioadă de începuturi, cărţile diaconului Coresi, de altfel primele cărţi româneşti - deşi cu grafia chirilică care va dăinui până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la 1860, în timpul lui Cuza – au prilejuit prima exprimare, ce-i drept mai simplistă, a conştiinţei etnice româneşti, a originii şi unităţii neamului. În secolul al XVII-lea se afirmă însă primii scriitori de marcă din istoria noastră, Grigore Ureche, Miron Costin şi Constantin Cantacuzino, reprezentanţi luminaţi ai boierimii autohtone, apoi în secolul al XVIII-lea, marele savant Dimitrie Cantemir, pentru scurt timp şi domn al Moldovei.

În 1795, Thomas Bensley din Londra a publicat o versiune a Bibliei, în traducerea lui King James, care conţinea o greşeală uriaşă. În cadrul Evangheliei lui Marcu, Iisus ar fi spus: ''Lăsaţi copiii să fie ucişi primii'', însă varianta corectă ar fi fost ''Lăsaţi copiii să vină la Mine''.
Din cauza acestei greşeli, această variantă a Bibliei a devenit cunoscută ca ''Biblia Ucigaşului". Conform History, nu este singura variantă a Bibliei care conţine un cuvânt greşit, într-o variantă din 1801 cuvântul ''cârtitor'' a fost înlocuit de ''ucigaşi''.
Există o mulţime de alte greşeli din perioada în care literele erau aranjate de mână pe tipar. Într-o traducere din Geneva a Bibliei, din 1611, a fost încurcat numele lui ''Iisus'' cu ''Iuda,'' în Evangheliile lui Ioan.