app                    Poetul Ioan Romeo Roșiianu obișnuiește să spună că trăim într-o lume „improprie visului și poeziei”, sintagmă care reliefează perfect societatea în care ființăm. Interese meschine denaturează visul, dar și realitatea, adevărate valori zac uitate prin colțuri, rănite și triste. Oamenii se joacă de-a literatura și arta, moralitatea și adevărul, un soi de-a Baba oarba fără limite. Pe principiul că „românul s-a născut poet”, mulți semeni scriu, toată lumea face artă… Cărțile apar ca ciupercile după ploaie, grupuri, grupulețe, biserici și bisericuțe își caută locul printre cei care scriu… CARE SCRIU. Cu puțin noroc se află în centrul atenției. Dar unde este centrul, de unde începe periferia? Cine dă tonul, cine dictează? Cine stabilește centrul de greutate? Cine arată centrul pe o hartă, cine stabilește periferia? Atunci când „nu poți fi profet în țara ta”, cauți o altă țară. În juru-ne, invidia, amfitrion al unei parade ieftine și de prost gust, rânjește cu buze subțiri surorii sale, răutatea. E trist ceea ce scriu, e trist ceea ce trăim, o realitate crudă și greu de stăvilit. Se întâmplă ca într-un oraș mare să fie organizate „n” evenimente pe zi. E frumos, oamenii participă. Dar care este amploarea unui singur eveniment organizat într-un orășel? Capătă valoare hiperbolică… de-a dreptul. Participând în calitate de invitat la mai multe tabere (inter)naționale organizate de „eCreator”, sub conducerea neobositului călător dinspre suflet înspre suflete, domnul Ioan Romeo Roșiianu, în Baia Mare, am observat forța decisivă a centrului de greutate.

fr1. Romanul postmodern românesc

    Deşi primele simptome postmoderne se ivesc în proza românească încă din anii ’70 (proza membrilor Şcolii de Proză de la Târgovişte), certificatul de naştere al prozei postmoderne autohtone este înregistrat de-abia după 1980, mai precis în 1983, când are loc apariţia volumului colectiv de proză scurtă Desant ’83.
    Dintre semnatarii acestui volum, care erau cu toţii membri ai cenaclului literar Junimea, prezidat de Ovid S. Crohmălniceanu, mai importanţi sunt: Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene şi Mircea Cărtărescu. Majoritatea criticilor literari recunosc faptul că liderul generaţiei optzeciste în proză este Mircea Nedelciu.
    Dacă pentru început aceşti scriitori au abordat proza scurtă, mai apoi interesul lor a început să se manifeste şi pentru proza de mai mari dimensiuni. În acest sens, trebuie amintit romanul colectiv Autobuzul de însurăţei, rămas însă nepublicat.
    De pe urma acestei experienţe narative au profitat totuşi Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, care aveau să publice în 1990 primul roman postmodern important, şi anume, Femeia în roşu.

La 30 noiembrie 1224, Regele Andrei al II-lea al Ungariei a emis Diploma andreană (în latină Andreanum, germană Goldener Freibrief), prin care reconfirma coloniştilor saşi din Transilvania o serie de privilegii, care au fost menţinute pe tot parcursul evului mediu, unele chiar pâna în anul 1876.
În 1486, diploma a fost confirmată de regele Ungariei Matia Corvin pentru toată Universitatea Săsească. Documentul nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în limba latină, pe pergament cu pecete atârnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), este păstrat la Arhivele Naţionale ale judeţului Sibiu.
Libertăţile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului şi i-au unit juridic pe saşii aşezaţi aici. Astfel, privilegiile acordate acestei provincii şi locuitorilor acesteia au devenit punctul de plecare al unităţii juridice săseşti, care s-a numit, mai târziu, Pământul Crăiesc (Fundus Regius, Königsboden). Ele au rămas în vigoare 650 de ani şi au dus la o evoluţie care a asigurat timp de 800 de ani supravieţuirea poporului săsesc.

http://www.descopera.ro/istorie/14902289-ziua-in-care-sasii-din-transilvania-au-devenit-privilegiati-pentru-urmatorii-650-de-ani

dinaÎn lucrările de specialitate, literatura de frontieră sau de graniță, cuprinzând memorii, amintiri, jurnale, corespondență literară ori chiar autobiografii, reprezintă un gen literar marginal, deși în ultimii treizeci de ani au fost publicate numeroase volume aparținând acesteia. Memoriile sunt scrise la limita dintre ficțional și nonficțional, având drept caracteristici subiectivitatea, întrucât ele se raportează la viața personală a autorului, în același timp cu prezentarea condițiilor sociale, culturale și chiar istorice în care s-au desfășurat evenimentele, faptele, relațiile cu cei din jur la care se referă. În același timp, pe lângă informațiile exacte, istorice și/sau științifice, într-un asemenea text apar și elemente ale stilului beletristic, cuvintele putând apărea cu sensul conotativ, pe lângă cel denotativ. 
    Plecând de la aceste caracteristici ale literaturii de frontieră, am avut plăcerea să citesc două asemenea volume, aparținând, întâmplător, unor autori originari din aceeași localitate bucovineană, Udești, volume care le cuprind, cu asupra de măsură, încât nu ne-a fost prea greu să le încadrăm în literatura memorialistică, mai ales că înșiși autorii le includ în acest gen literar încă din titlu. 
Am așteptat cu nerăbdare apariția cărții „MEMORII APROAPE OBLICE”, de Constantin T. Ciubotaru, astfel că publicarea la Editura GRINTA (2018) a fost un adevărat eveniment, încununând opera literară a scriitorului roșiorean.

mihai viteazu1La 13 noiembrie 1594, creditorii turci din Bucureşti au fost ucişi din ordinul lui Mihai Viteazul.
Mihai Viteazu, fost stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul şi ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău, a devenit voievod al Ţării Româneşti în septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului şi al otomanilor.
 Sumele de 1,5 milioane de galbeni, pe care Mihai le-a oferit atat sultanului cat si nobililor turci care sa ii faciliteze intrarea la suveran sunt fabuloase, el fiind nevoit sa cheltuie aproape tot ce agonisise de-a lungul anilor si chiar sa imprumute sume exorbitante. Astfel, in octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei intra in Bucuresti insotit de un alai de creditori dornici sa isi recupereze cat mai repede investitia si dobanzile aferente, bani pe care Mihai nu ii putea obtine decat din satele populate de valahi.
 
Birurile devin insuportabile, taranii aleg sa fuga de pe mosii lasand locul turcilor care prinsesera " a se aseza" si a inlocui, in multe locuri, populatia locala. Tara Romaneasca se transforma incet-incet intr-o provincie turceasca in toata regula, iar banii necesari creditorilor nu puteau fi stransi cu una- cu doua.