ch„Gastronomia, în loc să fie arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea, a ajuns mijlocul prin care se câştigă banii pe seama sănătăţii populaţiei.”. (N. Grigorie Lăcriţa).
 „Frumoase la vedere şi plăcute la mâncare sunt produsele care ne omoară”. (Biblia, Sfântul cuvios Eftimie).

Lăcomia pântecelui, a burţii, a trupului, care se manifestă sub forma unei pofte nestăpânite de a mânca şi de a bea, este cea care afectează tot mai mult și mai grav sănătatea, și chiar viaţa, tot mai multor „oameni care trăiesc bine”.
În „societatea bunăstării sociale” s-a ajuns la concepţia total greşită că „traiul bun” înseamnă a trăi în belșug excesiv, a îndopa organismului cu mâncare peste măsură, a (se) ghiftui, a (se) îmbuiba.
Cel cuprins de lăcomia pântecelui face din hrană un scop al vieţii sale, trecând cu vederea nevoile sufletului; pe cât i se îngraşă trupul, prin îmbuibare, pe atât slăbeşte sufletul.
Numeroase și grave sunt problemele de sănătate trupească (şi sufletească) cu care se confruntă o foarte mare parte din populaţia „lumii bogate” din cauza lăcomiei pântecelui, adică din cauză că „îşi sapă mormântul cu dinţii mâncând”.

chÎn cazul în care se vor aplica prevederile legale în vigoare, creşterea pensiilor va fi de 71% după măririle
de la 1 septembrie 2020 și de la 1 septembrie 2021.
Pentru a se înţelege corect și pe deplin problema în discuţie, astfel încât fiecare pensionar să poată să-și calculeze singur cât îi va fi pensia după măririle de la 1 septembrie 2020 și de la 1 septembrie 2021, se prezintă următoarea aplicaţie practică fundamentată (1) pe datele reale din „Decizia privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă” a unui pensionar și (2) prin aplicarea întocmai a prevederile legale în vigoare.

1. Mărimea pensiei până la 30 august 2020, dată până la care
valoarea punctului de pensie este de 1.265 de lei conform
Legii nr. 263/2010 art. 86, alin. (2), lit. a)

Pensia lunară brută = 3.395 de lei.
Impozit = 140 de lei.
Pensia lunară netă = pensia brută – impozitul = 3.395 – 140 = 3.255 de lei.

panaUnirea Transilvaniei cu celelalte provincii locuite de români și  desăvârșirea statului național al acestora a reprezentat o răsturnare politică de proporții care a schimbat ordinea ierarhiilor de demult stabilită, maghiarii pierzând întâietatea în favoarea românilor. Departe de a se transforma din asupriți în asupritori, românii au căutat, mai degrabă, să dezamorseze vechile vrajbe determinate de tendințele medievale de administrare a unui conglomerat de națiuni care, până la urmă, nu a rezistat sub loviturile nemiloase ale istoriei moderne, dezagregându-se pentru a se coagula apoi în structuri naționale, majoritatea dintre ele ajungând, azi, la venerabila vârstă de 100 de ani. Lucrarea s-a dovedit a fi durabilă și ca urmare a înțelepciunii intelectualității culturale a fiecărei părți care a militat, în general, pentru promovarea intereselor comune în dauna unor explicabile tendințe centrifuge, în prima linie aflându-se scriitorii și oamenii de cultură, îndeosebi, care au promovat ideile de cunoaștere reciprocă și de unitate pentru înlăturarea obstacolelor din calea spre progres. Inițiativele acestora s-au manifestat prin numeroase și variate forme, de la traduceri literare în presa vremii până la apariția de antologii.
Totuși, legăturile literare româno-maghiare se caracterizează printr-o dublă înfăţişare. Pe de o parte, servesc în mod incontestabil o mai bună cunoaştere, pe de altă parte au  și un iz specific  de propagandă politică, fiind utilizate pentru a voala sau a contracara tensiunile.

vpPe urmele Poetului, cu sfiala cuvenită, încerc să trec de câte ori îmi oferă viaţa un prilej. 
          Cu puţin timp înainte de anul 2000, când trebuia să plec spre casă de la Iaşi, unde avusesem un examen, am hotărât să nu părăsesc Moldova fără să trec pe la Ipoteşti. Pe atunci călătoriile mele erau mai rare, erau legate de ceva concret şi mai puţin de obiectivele turistice la care nu reuşeam să ajung, mai ales, din motive legate de timp.
          Aveam o uşoară nostalgie a anilor de liceu şi de facultate, în care participam la toate excursiile şi taberele care se organizau. Mă fascinau locurile cu rezonanţă istorică şi culturală. Le preferam, le admiram, mă întâlneam cu ele de fiecare dată cu o emoţie aparte, greu de reprodus. Asta se întâmpla datorită imaginaţiei ce mă purta către evenimentul care marca fiecare loc în care mă aflam, îmi derula scene din el, cuprinzându-mă cu un spectacol lăuntric unic ce împletea ce găsisem prin cărţi, cu ceea ce-mi oferea clipa întâlnirii cu El.  
          Aceste reprezentări mi-au lăsat multe tablouri de neuitat în minte şi suflet. Albumul lor îl răsfoiesc de câte ori mi-e dor de trecut. Din el, o filă dragă inimii mele se numeşte simplu: Iaşi. Iaşiul, orașul  de care se leagă 12 ani din viaţa mea, mi-a schimbat sistemul de referinţă.

Este suficient să amintim din opera canettiană doar cărțile Orbire, Jocul privirilor, Limba salvată și Facla în ureche (o operă, de altminteri, răsplătită în anul 1981 cu Premiul Nobel), ca îndată să realizăm strânsa legătură dintre titluri și simțurile umane, în speță simțurile scriitorului, fapt pentru care trebuie să fim de acord cu Silvian Iosifescu cum că la Elias Canetti există o veritabilă „strategie a titlurilor”.
    Tocmai de aceea, nu putem să nu ne întrebăm de unde provine acel ceva aparte din Vocile din Marrakech, opuscul apărut la München în anul 1968? De-acolo, ne răspunde Elena Viorel, traducătoarea și prefațatoarea versiunii românești (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993), că „selecția faptelor este extrem de personală” în această carte, care „transcrie impresiile estetice cauzate de o vizită a autorului în Maroc, cândva în deceniul al șaselea al veacului (trecut, nota mea, G.P.)”.
    Dar cum cartea nu are „aproape nimic dintr-o clasică însemnare de călătorie”, din paginile ei aflăm „multe detalii semnificative despre civilizația arabă din Maghreb, dar și mai multe aflăm despre ecoul lor într-un suflet sensibil și un intelect foarte cultivat”, așa încât,  „vocile” fiind de fapt „mesajele” axiologice ale autorului pentru cititorii săi, este firesc ca titlurile capitolelor/povestirilor (Întâlniri cu cămile, Suk-urile, Strigătele orbilor, Saliva unui marabu, Liniște în casă și pustietate pe acoperișuri, Vizită la Mellah, Familia Dahan, Povestitori și scribi, Plăcerea măgarului, Invizibilul) să sintetizeze ba un sunet referențial, ba o impresie „ce se constituie în imaginea esențializată a realității imediate ori a trăirilor de-o clipă” (E. Viorel).