l              Primul element este doctrina creștină a creației divine. Tot ceea ce este făcut de Dumnezeu este făcut după asemănarea lui. Oricât de puțin am mai putea susține azi o analogie necesară între efect și cauză, putem înțelege noțiunea medievală a similitudinii dintre creatură și Creator plecând de anumite fapte evidente. 
              Un animal sau o plantă dau naștere unui animal sau unei plante de aceeași specie, focul produce foc și mișcarea, miscare (E. Gilson, THE SPIRIT OF MEDIEVAL PHILOSPHY, Londra, 1936, p. 95, traducere).
              Pentru mintea medievală, lucrurile create erau imagini sau sugestii ale lui Dumnezeu și, prin urmare, dacă Dumnezeu este frumos, toate operele lui sunt frumoase. Dar doctrina creștină a creației oscilează în mod delicat între absorția panteistă a lucrurilor întru divinitate, prin recunoașterea unei similitudini devine pretutindeni, și teoria distanțării sublime a lui Dumnezeu și a diferențieri lui de tot ceea ce este finit. Lucrurile sunt asemenea lui și sunt, așadar, cu necesitate frumoase dar ele nu au capacitatea de a fi, într-un grad strict limitat, decât reflexe ale lui.

Detalii

p3.Portrete de copii în opera lui Caragiale 

    a)Chipul lui Ionel 

    Concepută în mod intenționat ca o piesetă (cuprinde o succesiune logică, atractivă și bine calculată de scene), cu îndreptățire schița Vizită poate fi considerată portdrapelul creațiilor caragialiene de acest fel. În pofida maximei concentrări și a numărului redus de personaje (naratorul, Maria Popescu, Ionel, jupâneasa), fiindcă asta cere/recomandă genul literar, schița este magistral construită și echilibrată  din punct de vedere literar-artistic, introducându-l pe cititor nu numai în casa, ci și în suficiența burghezului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea. 
    Exact ca într-o piesă de teatru, prima grijă a autorului este aceea de-a ne prezenta personajele cu care va „lucra” în continuare, la care în mod firesc adaugă scopul vizitei sale: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”. Și cum nu se intră într-o casă străină cu mâna goală, îndeosebi în zi de sărbătoare, autorul i-a dus lui Ionel „o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică”, mult apreciată de băiețelul „îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută”. 

Detalii

p2.Opera lui I.L.Caragiale 

    a)Fundamentele procesului de creație umană 

    Indiscutabil că există o diferență esențială între creația divină (cele șase „zile”/epoci ale genezei văzutelor și nevăzutelor din infinitatea spațio-temporală a Universului) și cea umană: Dumnezeu a creat prin uriașa forță a Cuvântului primordial-genitor (doar a rostit Fiat lux și îndată s-a făcut lumină în haosul atemporal!), pe când omul creează cu multă trudă (deseori chiar cu jertfă) și la nivelul limitatei sale condiții de „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), proces atotuman în care – ne asigură ilustrul compatriot George Enescu – talentul contribuie cu cel mult 20%, restul de 80% revenind muncii fără preget. 

Detalii

p1.    Viața lui I.L.Caragiale 

    Ion Luca Caragiale (una din cacofoniile admise în limba română) s-a născut la 30 ianuarie 1852 (după unii), la 1 februarie 1852 (după alții), în localitatea Haimanale din județul Prahova la acea vreme, localitate care din anul 1952 (centenarul nașterii scriitorului) îi poartă numele și, după nouă împărțire administrativ-teritorială din anul 1968, face parte din județul Dâmbovița. 
    Era fiul cel mai mare al cuplului (aromân, susțin unele surse) Luca Ștefan Caragiale și Ecaterina Chiriac Karaboas. Un rol deosebit de important în apropierea tânărului Ion Luca de teatru, implicit în formarea viitorului dramaturg, l-au avut unchii (pe linie paternă) Costache și Iorgu, ambii născuți la Constantinopol (tatăl lor Ștefan era la sfârșitul anului 1812 bucătarul lui Ioan Vodă Caragea): Costache i-a fost, între 1868-1870, profesor de declamație și mimică la Conservatorul de Artă Dramatică, proiect abandonat ca atâtea altele, iar Iorgu avea trupa lui de actori, unde – după angajarea în 1871 ca sufleor și copist la Teatrul Național din București – îl cunoaște pe Mihai Eminescu, care la rândul lui era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. 

Detalii

l          Forma și lumina, contopindu-se în ideea de formă activ modelatoare, reprezintă cele două semne principale ale frumosului,  pentru gânditorii medievali.
          Oriunde se întâlnesc aceste două semne, frumusețea își face apariția. Dar, intensitatea prezenței lor cunoaște mari variațiuni, și cu toate că o limbă ilustră sau o fațadă echilibrată sunt, estetic vorbind, plăcute,  frumusețea apare în întreaga-i puritate cât mai aproape de sursa ei. 
          "Cerul este frumos. Dar creația invizibilă este încă și mai frumoasă". Deasupra frumuseții clădirilor si-a limbajului, a valurilor și a culmilor, se află frumusețea incorporală, accesibilă numai părții intelectuale din om. 
          Dumnezeu este "frumusețea unică și nefalsificată"(Nicene...Fathers, ser. I, vol. I, p.542; Sf. Augustin, SOLILOCVII, I, 14).
          Cine dorește să se apropie de frumusețe în manifestare ei cea mai clară, va trebui să părăsească farmecele naturii și ale artei, în favoarea înțelepciunii eterne. Dar o asemenea trecere de la frumusețea rarefiată și imperfectă la frumusețea neîndoielnică și perfectă nu se poate face decât prin urcarea scării gradelor de frumos, care te înalță de la simplele impresii senzoriale până la rațiuni și la fericirea divină.

Detalii

  1. Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (V)
  2. Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (IV)
  3. Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (III)