Brâncuși a folosit atât conștient, cât și inconștient simboluri primitive, arhetipale, în sensul pe care îl arată psihologia jungiană. Iată doar principalele: simbolul falic din „Prințesa X” („Capul Prințesei Marie Bonaparte”), spirala portret a lui James Joyce și alte spirale făurite din fier, „romboizii” Coloanei Infinitului, capul Muzei Adormite, oul Nou-născutului și al „Începutului Lumii”, cercurile din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Aleea Scaunelor.O serie de articole arată că primitivismul lui Brâncuși își are sursele în folclorul românesc și african. Există însă și unele care au ieșit strălucit din subconștientul său, prin subconștientul colectiv definit de psihologul Carl Jung. Astfel, în perioada creativă a lui Brâncuși, spiralele neolitice erau puțin cunoscute. De asemenea, Brâncuși nu a avut acces la romburile pe care le găsim astăzi în artefactele neolitice sau chiar paleolitice.
Brâncuși a întâmpinat o puternică opoziție în vremea sa când a expus Prințesa X, dar astăzi știm foarte bine că simbolul falic nu avea absolut nicio conotație obscenă în preistorie.
Interesant este că dualismul femeie-falus surprins de Brâncuși a fost, în ultimii ani, subiectul mai multor articole și studii despre statuetele femeie-falus din neolitic.
- Detalii
- Scris de Cristian Horgos
Citește mai departe: Simbolurile primitiv-arhetipale ale "bunului druid" Brâncuși
Al treilea element în asimilarea aparenței sensibile cu adevărul este subtila subîmpărțire a aparenței sensibile în semnificații multiple, fiecare dintre ele fiind "adevărată" prin raportarea la un document dat.
Clement din Alexandria a deosebit încă din veacul al II-lea cele patru semnificații posibile ale unei scrieri: sensul literal, moral, anagogic și mistic.
Acestea sunt exact cele patru sensuri pe care Dante Alighieri, în veacul al XIII-lea, le invocă pentru interpretarea DIVINEI COMEDII.
"Pentru limpedea înțelegere a celor care sunt de spus, trebuie știut că înțelesul acestei opere nu este simplu, ci, dimpotrivă, poate fi *polysemos*, adică cu mai multe sensuri. Într-adevăr, cel dintâi înțeles este cel care se dobândește prin literă. Și primul se numește literal, iar al doilea, alegoric sau moral sau anagogic.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Încep prezentul demers cu două precizări, care se doresc un sincer omagiu adus atât făuritorilor de capodopere în literatura universală, în cazul de faţă adorabilul Miguel de Cervantes, cât şi acelor tălmăcitori de excepţie, despre a căror nobilă trudă Ion Ianoşi afirmă următoarele în Prefaţa romanului Dulce ţinut al poamelor, roman apărut la noi în excepţionala traducere a lui Mircea Aurel Buiciuc: „O traducere izbutită nu pretinde adesea un efort mai mic şi nu are o eficienţă mai redusă comparativ cu o proprie scriere bună”.
Prima precizare vizează Nuvele exemplare şi Don Quijote de la Mancha, două din cărţile de căpetenie ale lui Cervantes şi, desigur, din literatura lumii, cărţi la care mă voi raporta în cele ce urmează; a doua precizare îi are în vedere pe toţi acei înzestraţi traducători,
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Se știe foarte bine, de către critici și istorici ai culturii în primul rând, că orice mare artist (scriitor, pictor, sculptor, muzician, arhitect) nu doar că are perioade faste (de mare inspirație), când produce opere remarcabile cu o relativă ușurință, urmate de perioade mai puțin faste pentru calitate (nu și pentru cantitatea comercială), dar și că toți oamenii de cultură cunosc acele săptămâni și luni de secătuire spirituală, când au nevoie de odihnă prin călătorii, discuții energizante și lecturi relaxante, întru refacerea magicului fond inspirațional.
De pildă, uriașa Comedie umană a lui Honoré de Balzac, părintele romanului modern, cuprinde „optzeci și patru de romane sau de nuvele terminate din cele o sută treizeci și șapte proiectate” (Gaëtan Picon în Histoire des littératures), între acestea fiind câteva capodopere incontestabile (Eugénie Grandet, Moș Goriot, Iluzii pierdute), romane „de căpătâi” pentru alți scriitori (Istoria celor treisprezece, carte pe care Mateiu I. Caragiale se pare că o știa pe dinafară, Crinul din vale care, ne spune Haralambie Grămescu în amplul Tabel cronologic al romanului Femeia de treizeci de ani din ediția 1974, „îi va sluji lui D. Bolintineanu atunci când va scrie unul dintre primele romane românești, Elena),
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Citește mai departe: Circularitatea marilor romane rebreniene
4.Dialog imaginar cu Ion Luca Caragiale
Eu: Maestre, sunteți un clasic al literaturii române (alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ioan Slavici, ca să numesc doar marii scriitori ai respectivei perioade, care astăzi alcătuiesc mult simplificata materie obligatorie pentru bacalaureat), așa că eu, absolventa Facultății de Pedagogie și Psihologie din Baia Mare și cu o lucrare de licență axată pe copilăria reală și pe cea din literatura universală (inclusiv din opera dumneavoastră), doresc foarte mult să-mi răspundeți la câteva întrebări, poate nițel incomode, însă inevitabile pentru toți aceia care ar vrea să-l cunoască pe omul Caragiale, dimensiune ignorată sau foarte puțin evidențiată în scrierilor criticilor de meserie.
Ion Luca Caragiale: De acord, din următoarele două motive: (a)Nimic din ceea ce vă interesează pe voi, oamenii ultramașinistului secol 21, pentru mine nu prezintă pic de interes, căci Solomon spunea cu mii de ani în urmă că „nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9), iar prietenul Eminescu a adăugat că „Toate-s vechi și nouă toate”; (b)Pentru mine nu mai există noțiunea de „întrebări incomode”.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Citește mai departe: Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale (IV)