l          Funcția imitativă a artei îşi atinge scopul şi produce un produs perfect, atunci când rezultatul ei este o tragedie bună, pentru că deși muzica, pictura şi sculptura imită caracterul şi sunt întreguri semnificative, "ideea adevărată" în conformitate cu care sunt produse nu este la fel de puternică şi de bogată ca unitatea subiectului.
          Pentru Aristotel, gradul de universalitate este măsura respectabilității, atât în cunoaşterea intelectuală, cât și în arta imitativă, iar ordinea şi simetria, dispunerea părților în vederea unui scop unic sunt prezente în orice imitație, dar subiectul tragic, cu mai marea lui cuprindere, și cu capacitatea sa mai mare, întruchipează ordinea estetică în punctul ei maxim, moment în care, rețeaua forței sale coezive, adună laolaltă mai multe părți şi medii de reprezentare, mai variate decât oricare alte forme artistice.
          Tragedia este formată din şase părți constituitive organic: subiectul, caracterul,  judecata, limba, muzica şi elementul epectaculos (POETICA, 1450a).
          Artele muzicii instrumentale şi dansul sunt lipsite, o dată cu expresia verbală, şi de judecata logică a tragediei, iar artele plastice sunt lipsite atât de vorbire cât şi de muzică.

Detalii

ababiiPoezia onirică (creaţia onirică) este  apogeul artei pure, al artei pentru artă. Imaginaţia onirică a creatorului se rupe atât de mult de realitate, încât putem spune că depăşeşte în totalitate posibilităţile de reflectare obişnuite ale primului  nivel de recepţie a creierului uman - acel al perceperii primare a semnalelor venite din mediul înconjurător. Percepţia onirică a artistului se naşte din interiorul temeliei sensibilităţii în stare să creeze un sistem de reproduceri de imagini subiective, a fenomenelor  ce au loc în afară şi care se încadrează într-o matrice cu o structură mult mai sofisticată de interpătrundere a formulelor lingvistice  de exprimare  apărute în rezultatul acestui proces. Atare metamorfoză  creează astfel un areal magistic (un sistem imaginar) de prim nivel şi de primă importanţă pentru întreaga capacitate de asimilare şi de redare a celor acumulate de către omul de artă.
Chiar şi de la această treaptă de simplă contemplare, el este în stare să se aventureze într-un angajament de trăire estetică mult îndepărtată de tiparele de recepţii  rigide venite din realitatea directă înconjurătoare, dobândind astfel un anumit grad de purificare subiectivă  a elementelor ei. Fenomenul oniric se naşte în urma unor transformări  mult mai complicate a proceselor ce se petrec deja la nivelul analizei şi sintezei rezultatelor unei astfel de reflecţii. În  sferele înalte neurogene ale omului de creaţie se produce, de fapt, o imaginaţie a imaginilor, o imaginaţie a   imaginaţiilor.

Detalii

p    I.Homo religiosus
    d)Transcendența spre Sfârșit
    Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade).
    Poate că cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului american  Thomas J. Altizer. Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile religioase ale acestui gen de transcendență.

Detalii

ababii       Se impune a se constata că nu exzistă  în ambianța individuală umană de cunoaștere a propriului sine o noțiune cu toată semnificația pe care o invocă mai discutată, mai interpretabilă și mai nedefinitivată ca aceia a iubirii. Despe ea s-a vobit, se vorbește  și se va mai vorbi, dar și se va scri în termenii cei mai agreabili posibili, subliniid importnța ei semnificativă și impactul pe care îl imprimă  pe ciferblatul trecerii prin timp umplut până la refuz cu afecțiune, trăire emotivă biologi -cognitivă. Oricât de multe energi sau consumat în ai descifra structura sufletească fizic-metafizică în acest areal al simțurilor înalte spirituale  din care este compusă și pe care și le oferă sieși pentu consum iubirea, încă nu  s-a reușit de a se ajunge la un numitor comun, la un generic competitiv, explicit, bine formulat în măsură să satisfacă deopotrivă toate abordările oferite noțiunii iubirii definitiv determinate de tumultuozitatea subsatanțializării, esețializării și atribuirii sensului  caracteristicilor proprii.  Care ar fi motivul unei  încărcături atât de trudiotare și dificile a descifrării esenței ca atare a sentmentului iubirii? De  ce cele  mai agere și pătrunzătoare minți umane  definesc iubirea, totuși, atât de diferit de la caz la caz? Unde stă secretul unei astfel de încurcături exegetice?

Detalii

n„Sunt două excese la fel de periculoase:
1) a exclude rațiunea și 2) a nu admite decât rațiunea.” (Blaise Pascal).

Cuprins:
1. Precizări preliminare
2. Conciliile Ecumenice făcătoare de religie
2.1. Primul Conciliu Ecumenic
2.2. Al Doilea Conciliu Ecumenic
2.3. Al Treilea Conciliu Ecumenic.
2.4. Al Patrulea Conciliu Ecumenic
3. Explicații strict necesare pentru înțelegerea problemei în discuție
3.1. Avem mii de religii care ne fac să ne urâm unii pe alţii, dar nu avem o Unică Credinţă care să ne unească
3.2. Puncte de vedere al unor creștini care susțin că ar trebui să se adopte Dogma „Sintei Cincimi”
3.3. Puncte de vedere care susțin că „minunile” descrise în Biblie ar fi opera unor extratereștri

Detalii

  1. Mecanismul genetic creativ al operei poetice
  2. Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (1) (Elemente de filosofia religiei)
  3. Fenomenul transcendenţei în poezia lui M. Eminescu „Unda spumă” (unitatea de transcendenţă ca element de structură al cunoaşerii de sine în poezie)