Galileo a scăpat in extremis de arderea pe rug, însă a fost condamnat la inchisoare la domiciliu pana la finele vieţii, pentru obrăznicia de a prezenta realităţile sistemului heliocentric. Galileo a fost reabilitat de abia la 31 octombrie 1992, la aproape 350 de ani de la moartea sa, de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Galileo şi-a dedicat o mare parte a vieţii studierii astrelor şi dezvoltării instrumentelor menite să faciliteze observaţiile astronomice. Dincolo de descoperirile sale, revoluţionare la acea vreme, acesta a plătit şi un tribut personal: pierderea vederii. Galileo era fascinat în mod special de Soare, prin urmare, îşi petrecea o mare parte din timp făcând observaţii asupra astrului. In ultimii ani de viaţă, savantul era aproape orb ca urmare a deteriorii grave a retinelor, cauzată de observaţiile sale îndelungate.


Roata imperfectă a lui Galileo
 
După arestul la domiciliu, din 1634, al lui Galileo, ca urmare a procesului care i s-a intentat pentru eretica sa teorie heliocentrică, omul de ştiinţă numai inactiv nu a devenit. În acea perioadă a scris cartea considerată a fi lucrarea de căpătâi a activităţii sale ştiinţifice, denumită "Discursuri şi demonstraţii matematice privind două Ştiinţe noi", echivalentă ca valoare cu "Principia" lui Newton.

alexandru ioan cuza Abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza reprezintă un subiect insuficient cunoscut majorităţii românilor, un subiect tratat incomplet în manualele şcolare şi ignorat pe nedrept de istorici.

Epoca domniei lui Cuza este caracterizată prin trecerea bruscă de la orânduirea preponderent feudală a societăţii româneşti către o altă structură social-istorică, caracterizată prin modernism şi dezvoltarea industriei. Asistat de către consilierul său, Mihail Kogalniceanu, Cuza a iniţiat o serie de reforme care au dat un nou început societăţii române din acele timpuri.

Prima sa măsură, din anul 1863, a vizat confiscarea moşiilor deţinute de mănăstiri. Pentru a săvârşi această hotărâre controversată, domnitorul Cuza a avut nevoie de tot sprijinul pe care putea să-l ofere Parlamentul. Un an mai târziu, Alexandru Ioan Cuza purcede la dezrobirea ţăranilor de sub influenţa hotărâtoare a boierimii, precum şi la împroprietărirea marilor mase de ţărani agricultori.

alfabet scriere istorie Alfabetul pe care noi îl cunoaştem astăzi şi care ne facilitează comunicarea a luat naştere cu mii de ani în urmă, iar povestea sa se întinde pe mai multe continente. S-a ajuns la forma sa finală, compusă din 26 de litere, în urma unei evoluţii îndelungate, facilitată de munca cărturarilor. Datorită lor şi a creării unui sistem de scriere eficient, a fost posibil pentru omenire să evolueze, în acelaşi timp prezervându-şi trecutul.

1.Influenţa egipteană

Conform cercetătorilor, cel mai probabil că inventarea alfabetului timpuriu aparţine unei populaţii semite care locuia şi muncea în Egipt în jurul anului 1850-1700 î. e. n. Populaţia era familiarizată cu hieroglifele egiptene, pictograme ce erau utilizate pentru a desemna obiecte, concepte etc. Cu timpul, aceşti locuitori semiţi şi-au creat propriile pictograme, mai simple, dacă le comparăm cu cele egiptene, iar scrierea lor avea să fie cunoscută sub numele de proto-sinaitică. Astfel, litera „A” (în alfabetul nostru de astăzi) desemna iniţial un bou, animal foarte important pentru muncile agricole şi evident un element central al vieţii oamenilor din acea perioadă. Citirea literei era „alef” (denumire păstrată în alfabetul ebraic din zilele noastre), ulterior preluată de greci şi transformată în „alfa”, şi după aceea de romani, care au simplificat-o în forma pe care o cunoaştem azi, cea de „a”.

    Cu toate că globaliștii își demonstrează cu fiecare prilej (în perioada de față prin  întreținerea isteriei pandemice) atotputernicia economico-financiară, politico-diplomatică și militaro-strategică, din fericire pentru indivizii cu scaun la cap și discernământ, respectiv pentru unele comunități și națiuni, ei încă nu izbutesc să controleze totul, ci doar să influențeze și să corupă formidabilul univers lăuntric al omului (triada proceselor intelectuale-afective-voliționale, precum și particularitățile psihice ale personalității, plămădite din temperament, aptitudini și caracter). Adică se află în situația neomului I.V.Stalin, cel care – ne spune Vasili Grossman în povestirea Panta rhei (Editura Humanitas, București, 1990) – distrusese temeinic libertatea, dar continua „să se teamă de ea”, această frică de libertate determinându-l „să manifeste o ipocrizie realmente fără precedent”.
    Întrucât păpușarii demonocrați ai zilelor noastre îl surclasează pe tătucul Stalin la capitolul ipocrizie atât prin amploarea ei planetară (direct sau indirect și în proporții diferite, toți pământenii sunt la cheremul lor), cât și prin colosala forță rezultată din unirea banului (sinistrul tandem Bilderberg-Rothschild deține cam trei sferturi din bogăția lumii!) cu politica dictată de trusturile farmaceutice și, îndeosebi, cu satanica influență exercitată asupra vulgului de către presa sionisto-francmasonică, iată motivul pentru care afirmam mai sus că alde ăștia „încă nu izbutesc să controleze” absolut totul, până și mințile celor ce vor rămâne în viață prin „bunăvoința” iluminaților, după reducerea populației globului (inclusiv prin vaccinuri și medicamente contrafăcute) cu câteva miliarde – intransigenții pledează pentru uciderea a 90% dintre pământeni, globaliștii mai puțin criminali îngăduie (sic!) să rămână în viață circa două miliarde de roboți umani.

aristotle Aristotel (384 – 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Deşi bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia şi a dezvoltat-o, putându-se, cu siguranţă, afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica sau Etica. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraş din peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea şi bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea dintr-o familie aristocratică.
 
Rămas orfan de copil, Aristotel îşi petrece primii ani la Stagira şi Pella, iar la 17 ani intră în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia, devenind consilierul tiranului Hermias.  În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea regelui Filip, pentru a desăvârşi educaţia tânărului Alexandru.