nRezumat. Orice persoană de pe această planetă, indiferent de țara în care locuiește și/sau muncește, de vârstă, sex, profesie, religie, concepția despre lume și viață, de zestrea sa cerebrală și materială, nu mai poate rămâne indiferentă față de schimbările inimaginabile care vor avea loc în ființa umană. Sunt tot mai mulți oameni de știință care atrag atenția asupra faptului că, dacă omenirea nu va avea capacitatea să conştientizeze, de pe acum, asupra măsurilor care trebuie luate, inteligența artificială va produce schimbări atât de mari care vor ajunge până la a face oamenii nemuritori, dar artificiali, fără a mai fi naturali, care vor fi „entități superinteligente complet nonconștiente, fără viață și fără conștiință”. Un asemenea „om inteligență artificială” va ajunge să constituie chiar și o amenințare pentru existența „omului ființă vie”, care își va trăi și ultima sa dezvoltare.

Cuvinte și expresii cheie: inteligență artificială; inteligență umană; omul ființă vie; omul inteligență artificială; computere (calculatoare); programe informatice (software); roboţi.

Liliana Moldovan    Profesorul Vasile Adamescu, poate fi considerat un geniu care a reușit să deschidă poarta cunoașterii și comunicării, doar prin intermediul unei inteligențe remarcabile, a unei voințe incredibile, folosind la maxim un număr redus de simțuri, respectiv, simțul tactil și olfactiv, ca unice instrumente de explorare și cunoaștere a realității. La naștere, Vasile Adamescu era un copil sănătos, dar la vârsta de 2 ani, în urma unei meningite își pierde complet auzul și vederea, devenind un copil orb și surdo-mut.
După cum putem afla din cartea sa autobiografică „Înfruntând viața”, apărută în două volume la Editura Boema, destinul profesorului Adamescu a stat sub semnul unor încercări și obstacole de neimaginat, dar și al unor reușite de neconceput pentru o persoană care nu aude, nu vede și căreia îi era aproape imposibil să se raporteze la lume și să comunice cu cei din jur. În ciuda experiențelor de viață traumatizante, dl. Vasile Adamescu a fost un om norocos, deoarece a avut prilejul să întâlnească dascăli de excepție, care l‑au educat și au avut răbdarea și priceperea necesară pentru a-l ajuta să descopere lumea și l-au îndemnat să se descopere pe sine, cu ajutorul celorlalte simțuri și a inteligenței sale ieșite din comun.  

l          Căutarea mulțumirii, căutarea plăcerii în artă, pe lângă faptul că ne despică existența la modul longitudinal, aşa încât asemenea unor valuri ne face să ne înălțăm şi să ne prăbuşim mereu, ne introduce şi o anumită tensiune în fiecare clipă din viața noastră.
          Contrastul acesta ațâțător, la fel ca şi tensiunea simultană între plăcere şi durere fac parte din impresia puternică ce însoțeşte asistarea la un spectacol tragic. Asistând la tragedii, oamenii ajung să-şi savureze chiar şi plânsul(FILEB, 48). De asemenea, ridicolul este un complex alcătuit din durerea necazului şi din plăcerea râsului.(Ibid., 50.).
          Complexitatea sporită a unor asemenea stări sufleteşti presupune şi o anumită neclaritate corespunzătoare, în sensul că sufletul se tulbură, atras fiind în două direcții în aceeaşi clipă, iar consecința e, fie nebunia liniştită, fie isteria, concluzionează Platon.

mm            O celebră casă de modă europeană, a lansat un obiect vestimentar, despre care se discută cu indirjire pe internet. Fiind vorba de o bluziță de mătase, sau ceva asemănător, cei mai români decât românii au început să urle din rărunchi: “Ie românească!”; “Ni se fură patrimoniul cultural!” etc.

Este obiectul vestimentar românesc? De unde? De când?

În neoliticul și eneoliticul “românesc”, există niște statui de lut ars, ce reprezintă femei cu bustul gol (topless) și mâinile ridicate. Au fost botezate “Orante”. Nu știm dacă erau preotese sau simple femei în invocarea divinității. (Vedeți situația lui Moise care se ruga când evreii din deșert se luptau cu dușmanii -amalecitii-. Când ținea brațele ridicate câștigau, când lăsa brațele (obosit) pierdeau. Pînă la urmă, au venit două ajutoare, care îi țineau brațele ridicate tot timpul. Și așa au învins dușmanul, cu ajutorul lui Dumnezeu, implorat de Moise. Neoliticul și eneoliticul e mult mai vechi decât episodul păstrat în scrieri. Dar mentalitatea este aceeași. Când implori forțele supranaturlae ridici mâinile. -Și când te predai inamicului; arăți că ai mâinile goale, fără arme, și îi implori mila.-)

l          Definiția după care Platon vede în anumite arte imitații din domeniul fantasticului poate fi oarecum ameliorată, în sensul că, aşa cum el spunea, aceste imitări hazlii trezesc o plăcere irațională. "Arta imitativă (...) e un lucru inferior care se întovărăşeşte cu partea inferioară din noi"(GORGIAS, 501), adică cu potențialul sentimental. Apoi, acea oglindă rotitoare a poeziei şi a picturii, despre care am făcut discuție anterior, posedă de fiecare dată atributul pozitiv al fascinației sau al magiei naturale. "Cel mai recent istoric al picturii antice, E. Pfuhl, foloseşte, vorbind despre Apollodorus, un cuvânt care înseamnă evocare magică"(Ibid, 502d.).
          Apollodorus, în calitatea lui de pictor iluzionist, pare a reprezenta acel grup de artişti care a reuşit să nelinişteaşcă în cea mai mare măsură spiritul lui Platon. În opoziție cu acest grup, Homer, pretendentul la cunoaştere, privat de muzica şi ritmul său, nu ar mai fi un motiv serios de îngrijorare pentru filosoful practic, însă imitațiile după Homer, la care se adaugă farmecul versulului său, "stârnesc sufletul şi răpesc inima"(Ibid. 502e.).
          Această lume a artelor frumoase se diferențiază nu numai prin faptul că ar fi "umbra unei alteia", făurită de un țesător orb, dar şi prin acela că posedă o înrâurire deosebită cu emoțiile, şi totodată o putere mare asupra lor, un adevărat model senzual, suscitându-le inevitabil.