Este adevărat că până la un anumit punct cel care studiază istoria esteticii poate susține acest contrast dintre Renaștere și Evul Mediu, luând notă printr-o selecție judicioasă a exemplelor, de schimbarea intervenită în aplicarea anumitor figuri retorice, cultivate cu egală predilecție în ambele epoci, dar focalizând atitudini diferite față de frumos.
Pentru omul medieval, lumea naturală este o oglindă, formele și figurile de pe biserici și din mamuscrise, oglinzi, iar o enciclopedie a cunoștinței se numea un SPECULUM.
Dar care era rostul acestor oglinzi? Ce reflectau ele? Reflectau perfecțiunea conținută în ființa insondabilă a lui. Natura, Cartea vie, și Biblia, Cartea scrisă, erau amândouă "... oglinzi mistice adevărate ale celei mai înalte înțelepciuni". Dar atunci când imaginea oglinzilor va începe a fi utilizată de omul modern, oare cum va fi?
În epoca Medicilor, a lui Maximilian al II-lea și a reginei Elisabeta a Angliei, cuvântul scris era conceput nu atât ca prefigurând în chip misterios tainele dumnezeirii, cât ca o oglindă ținută în fața naturii și vieții obișnuite. Simbolul oglinzii nu mai este folosit atât de des pentru a vivifica raporturile dintre tărâmul natural și supranatural sau vizibil, cât pentru a limpezi funcția unei arte laice - pictura sau poezia.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Pentru cei subjugați de o viziune dramatică a istoriei, în care nu văd decât luminile puternice și umbrele adânci, Renașterea apare ca o glorioasă repunere în drepturile ei omenești a conștiinței estetice, până atunci suprimată de ascetismul Evului Mediu.
Pentru ei, Petrarca, "primul om modern", este un adevărat herald al luminii, în contrast cu Sfântul Augustin, "modelul Evului Mediu", care stătea în pragul veacurilor întunecate.
Ei și-l imaginează pe Petrarca strângând medalii și monede printre ruinele romane deplângând dispariția vechi frumuseți clasice și scandând în extaz versuri din acel Homer pe care încă nu putea să-l traducă; pe Brunelleschi făcând desene după fiecare detaliu arhitectonic recuperabil în scopul de a restaura "buna manieră veche" a clădirii simple și grațios echilibrate;
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Pentru estetica medievală artele nu reprezentau instanțe ale frumosului din care s-ar fi putut deduce o definiție generală a acestuia. Adevărat era contrariul. Proprietățile generale ale fenomenului erau date, iar artele, fie ca intreguri, fie ca exemple particulare, relevau proprietăți care le dădeau dreptul la epitetul de frumoase.
Unele dintre artele poetice, mecanice sau "adultere" - sculptura, arhitectura, pictura etc. - corespund mai îndeaproape conceptului nostru actual de arte "frumoase" și pretind modalitatea noastră de a gândi legătura cu, ceea ce însă nu era adevărat pentru Evul Mediu. Artele "liberale", fiind mai spirituale, mai riguros numărate, erau mai apropiate de idealul estetic.
Dar există și un al treilea grup de arte aflat într-o și mai mare proximitate de ținta frumosului. Acestea erau artele teologice care se ocupau cu facultățile supranaturale ale omului.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (26) FRUMOSUL POATE INFORMA ARTA, DAR NU STĂ ÎN EA
Multă vreme, artele mecanice au fost denumite arte poetice, din cauză că presupuneau confecționarea, facerea unui anumit obiect material, ca o casă, o bancă sau o farfurie, iar mai apoi au fost clasificate separat de artele teoretice și practice care au fost discutate de Aristotel.
În această clasificare, pictura a devenit o formă de poezie, din cauză că pictura este un lucru facut și rămâne accesibil simțurilor după confecționarea lui.
Sfântul Augustin a grupat artele practice, al căror scop este o acțiune, nu o lucrare, laolaltă cu artele poetice, numindu-le pe amândouă arte mecanice, deoarece nu conduceau spre un mediu spiritual și nu se exercitau într-un asemenea mediu.
Însă, frumosul poate ajunge și în zona inferioară "liberalității" artelor, preschimbând în frumusețe toate produsele și toate acțiunile care manifestă energia puterii formative.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Ceea ce este adevărat pentru domeniul aparenței sensibile este adevărat și pentru arte. Pentru Evul Mediu, estetica nu constă într-o teorie a artelor, dar nici într-o teorie a jocului sau a asemării.
Poezia și pictura, în înțelesul pe care li-l dăm noi, se bucură de prea puțină prețuire; confecționarea armurii și zidirea catedralelor și a cartelelor aveau o mai mare însemnătate.
Cuvântul "artă", luat izolat, nu avea nimic de-a face cu eseistica în Evul Mediu. Conceptul general de artă, pentru această perioadă, era cel citat de Cleanthes după Quintilian: "Arta este
eficiență metodică". Sau mai literal: "Arta este capacitatea care lucrează printr-un anumit mod, adică prin ordine"(Hugonin, Essai SUR LA FONDATION DE L'ECOLE DE SAINT-VICTOR DE PARIS, în MIGUE, Series Latina, tom, 175, p. 70).
Cele șapte arte liberale stabilite de canionul lui Martianus Capella erau: gramatica, retorica, dialectica, muzica, aritmetica, geometria și astronomia. Nu întâlnim nicio aluzie la poezie sau pictură, poezia fiind uneori tratată ca o anexă a logicii sau a retoricii.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea