l          Căutarea mulțumirii, căutarea plăcerii în artă, pe lângă faptul că ne despică existența la modul longitudinal, aşa încât asemenea unor valuri ne face să ne înălțăm şi să ne prăbuşim mereu, ne introduce şi o anumită tensiune în fiecare clipă din viața noastră.
          Contrastul acesta ațâțător, la fel ca şi tensiunea simultană între plăcere şi durere fac parte din impresia puternică ce însoțeşte asistarea la un spectacol tragic. Asistând la tragedii, oamenii ajung să-şi savureze chiar şi plânsul(FILEB, 48). De asemenea, ridicolul este un complex alcătuit din durerea necazului şi din plăcerea râsului.(Ibid., 50.).
          Complexitatea sporită a unor asemenea stări sufleteşti presupune şi o anumită neclaritate corespunzătoare, în sensul că sufletul se tulbură, atras fiind în două direcții în aceeaşi clipă, iar consecința e, fie nebunia liniştită, fie isteria, concluzionează Platon.

mm            O celebră casă de modă europeană, a lansat un obiect vestimentar, despre care se discută cu indirjire pe internet. Fiind vorba de o bluziță de mătase, sau ceva asemănător, cei mai români decât românii au început să urle din rărunchi: “Ie românească!”; “Ni se fură patrimoniul cultural!” etc.

Este obiectul vestimentar românesc? De unde? De când?

În neoliticul și eneoliticul “românesc”, există niște statui de lut ars, ce reprezintă femei cu bustul gol (topless) și mâinile ridicate. Au fost botezate “Orante”. Nu știm dacă erau preotese sau simple femei în invocarea divinității. (Vedeți situația lui Moise care se ruga când evreii din deșert se luptau cu dușmanii -amalecitii-. Când ținea brațele ridicate câștigau, când lăsa brațele (obosit) pierdeau. Pînă la urmă, au venit două ajutoare, care îi țineau brațele ridicate tot timpul. Și așa au învins dușmanul, cu ajutorul lui Dumnezeu, implorat de Moise. Neoliticul și eneoliticul e mult mai vechi decât episodul păstrat în scrieri. Dar mentalitatea este aceeași. Când implori forțele supranaturlae ridici mâinile. -Și când te predai inamicului; arăți că ai mâinile goale, fără arme, și îi implori mila.-)

l          Definiția după care Platon vede în anumite arte imitații din domeniul fantasticului poate fi oarecum ameliorată, în sensul că, aşa cum el spunea, aceste imitări hazlii trezesc o plăcere irațională. "Arta imitativă (...) e un lucru inferior care se întovărăşeşte cu partea inferioară din noi"(GORGIAS, 501), adică cu potențialul sentimental. Apoi, acea oglindă rotitoare a poeziei şi a picturii, despre care am făcut discuție anterior, posedă de fiecare dată atributul pozitiv al fascinației sau al magiei naturale. "Cel mai recent istoric al picturii antice, E. Pfuhl, foloseşte, vorbind despre Apollodorus, un cuvânt care înseamnă evocare magică"(Ibid, 502d.).
          Apollodorus, în calitatea lui de pictor iluzionist, pare a reprezenta acel grup de artişti care a reuşit să nelinişteaşcă în cea mai mare măsură spiritul lui Platon. În opoziție cu acest grup, Homer, pretendentul la cunoaştere, privat de muzica şi ritmul său, nu ar mai fi un motiv serios de îngrijorare pentru filosoful practic, însă imitațiile după Homer, la care se adaugă farmecul versulului său, "stârnesc sufletul şi răpesc inima"(Ibid. 502e.).
          Această lume a artelor frumoase se diferențiază nu numai prin faptul că ar fi "umbra unei alteia", făurită de un țesător orb, dar şi prin acela că posedă o înrâurire deosebită cu emoțiile, şi totodată o putere mare asupra lor, un adevărat model senzual, suscitându-le inevitabil.

lu          Dacă vom citi cu atenție dialogurile din tinerețe ale lui Platon, vom afla faptul că pentru marele filosof şi estetician incipient există imitații şi imitații.
          Cu toate că Platon ar putea să spună, fără a-şi însoți neapărat afirmația cu un atribut calificativ, că poezia şi pictura sunt prin însăşi natura lor imitații, contextul va demonstra de obicei faptul că imitația este, la urma urmei, un termen larg, iar artele care-l interesează în mod special pe criticul picturii iluzioniste a umbrelor, nu alcătuiesc decât o subgrupă în cadrul lui.
          În dialogurile târzii, dar mai ales în SOFISTUL, problema subâmpărțirii logice,  corecte a conceptului de "imitație" este abordată la modul explicit, în sensul că ideile mai vechi asupra acestui subiect sunt revăzute şi aranjate aici cu o foarte mare grijă. Astfel, la sfârşitul SOFISTULUI, ni se oferă un fel de scuză pentru lipsa de până atunci a unei asemenea clasificări ştiințifice stricte a acestui termen.
          "Unde putem găsi oare un nume", întreabă vorbitorul principal din "dialogul" sus amintit, pentru specia ultimă în această împărțire a artei şi imitației? Adăugând apoi următoarele: "Fără îndoială e greu de găsit unul, fiindcă cei vechi sufereau, după cât se pare, de o anumită lene şi lipsă de discernământ cu privire clasificare, urmare fiind o gravă insuficiență de denumiri"(SOFISTUL, 267d, Apud F. M. Cornford, PLATO'S THEORY OF KNOWLEDGE, Harcourt, Brace 1935, pp. 329- 330).

nPrin moderna educație a degenerării umane:
1) dispare tot mai mult separarea dintre bărbat și femeie, dintre masculinitate și feminitate, dintre ceea ce a fost normal de mii de ani în viața omenirii și
2) se promovează persoanele care sunt în afara categoriilor de bărbat și de femeie, care nu sunt nici de gen feminin, nici de gen masculin, care sunt și bărbat și femeie, despre care ajungi să nu mai știi ce sunt.
Este extrem de tulburător să vezi o ființă omenească (dacă se mai poate numi „ființă omenească”) „cu capul jumătate de bărbat și jumătate de femeie”, „cu organe genitale bărbătești expuse” și „cu sânii de femeie la care alăptează un copil”.
Sculptura „AGAPE”: este situată la KØN - Muzeul Gender Danemarca, un muzeu danez din inima orașului Aarhus, are o înălțime de 3,5 metri; a fost creată de Aske Jonatan Kreilgaard în legătură cu Ziua Internațională a Bărbatului din 2021, donată muzeului de către acesta cu intenția „să creeze conversații între oameni”.