În primul număr al revistei „Transilvania” din anul 1923, T.V. Păcățean publica articolul Jertfele românilor din Ardeal, Bănat, Sătmar și Maramurăș aduse în războiul mondial din anii 1914-1918. Ancheta despre care vorbește autorul a avut, până la finalizarea sa, o istorie sinuoasă datorată evoluției primei conflagrații mondiale. Lansarea ideii în presa românească din Transilvania, în anul 1915, a avut loc în conjunctura în care exista temerea că, așa cum se desfășura războiul la momentul respectiv, rezultatul său final putea fi cel nedorit de către românii transilvăneni, existând posibilitatea rămânerii în continuare a acestora în statul maghiar.

Era o după-amiază frumoasă, de toamnă… Cerul era senin, fără nori, în timp ce soarele poleia totul cu o lumină clară, aurie, care transforma momentul într-unul aproape magic. Mihaela stătea pe fotoliu, cu un pahar de vin bun alături, ce se odihnea  pe masa mică din sufragerie. Ea începu să privească tot mai atent paharul translucid, în care se oglindea atât de bine, abia atunci observa asta.
Era încă frumoasă, trecerea timpului nu lăsase urme prea vizibile pe chipul ei, semn că nu căra după ea prea multe răni și bagaje ale trecutului.

Primul război mondial încheiat cu consacrarea conceptului de stat naţional, cât şi necesitatea politică de integrare naţională a grupurilor etnice conlocuitoare cu populaţia majoritară au creat posibilitatea doctrinei de drept public intern de a pune într-o ecuaţie juridică delicata problemă a minorităţilor etnice. În spaţiul românesc, problema avea să primească o consacrare voluntară prin declaraţiile istorice ale provinciilor unite cu Regatul României în cursul anului 1918. Dintre acestea, Hotărârea de la Alba-Iulia este considerată ca fiind cea mai interesantă pentru studiul problemei minoritare atât din Transilvania, în primul rând, cât şi pentru întreaga Românie interbelică.

Noi n-o să ne-nţelegem niciodată / şi casă bună n-am făcut prin ani / căci mâna voastră veşnic e pătată / de sângele românilor sărmani. //  Trufaşi, şi cruzi, şi fără de măsură / nici fiarele pădurii nu-s ca voi / cu ochii tulburi, injectaţi de ură / visând la un mileniu de noroi. // "Să piară-n veci valahilor sămânţa / sunt mult prea vechi şi prea s-au înmulţit / din Cluj la Satu Mare şi Săpânţa / auzi doar graiul lor nesuferit! Afară cu valahii! Sau la moarte / exterminaţi-i până nu-i târziu / mutaţi-le hotarul mai departe / pe-aici să nu rămână unul viu!" / Şi aţi trecut la fapte glorioase / dar simpla crimă nu era de-ajuns / şi i-aţi călcat cu plugul peste oase / le-aţi scos şi ochii, limbile le-aţi smuls... / I-aţi presărat cu sare peste rană / i-aţi ars de vii şi-apoi i-aţi stins cu var / aţi necinstit copii fără prihană / aţi jefuit cadavrele barbar.

Acest articol a fost publicat iniţial pe 22 noiembrie 2009 (v. aici textul şi comentariile cititorilor).
Toată lumea vorbeşte de blesteme care ar omorî pe îndrăzneţii ce tulbură liniştea vechilor morminte. (Vezi Tutankamon, Oetzi, etc.) Între timp, presupusa protecţie divină s-a deplasat şi spre obiectele de aur.
În România, mai toţi descoperitorii de comori au trebuit să le predea autorităţilor sau au avut tot felul de necazuri (inclusiv furtul descoperirilor) pînă la predarea lor către autorităţile momentului.