johannes kepler 1610La 27 decembrie 1571 s-a născut Johannes Kepler, astronom şi astrolog, cel care a descoperit că Pământul şi planetele se mişcă în jurul Soarelui, pe orbite eliptice (m. 15 noiembrie 1630)
Kepler s-a născut la 27 decembrie 1571 în Weil der Stadt, Württemberg, Germania, şi a studiat, începând cu anul 1591, teologia la Universitatea din Tübingen. Unul din profesorii săi era Michael Maestlin, apărător al teoriei heliocentrice a lui Copernic. Kepler ar fi dorit să devină preot protestant, dar în cele din urmă, având o mare înclinaţie pentru matematică, acceptă în 1594 funcţia de profesor de matematică şi astronomie la Universitatea din Graz, Austria. Aici lucrează la un complex de ipoteze geometrice având ca scop explicarea depărtării dintre orbitele celor cinci planete cunoscute în acel timp (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn).
Kepler consideră că soarele exercită o forţă care scade proporţional o dată cu îndepărtarea de o planetă: "Planetele se mişcă în consecinţă pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găseşte soarele". În acest fel enunţă prima sa lege a mişcării planetelor (vezi Legile lui Kepler), publicată în lucrarea "Mysterium Cosmographicum" ("Misterul lumii cosmice", 1596).
 
În aprilie 1597, Kepler se căsătoreşte cu Barbara Mühlek. Din cauza presiunilor exercitate de Contrareforma catolică, Kepler este nevoit să plece din Graz şi, în 1600, acceptă oferta de a lucra la Praga ca asistent al lui Tycho Brahe, astronom al curţii împăratului Rudolf al II-lea.

Scriitorii se deosebesc printr-o serie de însușiri (spiritul de observație, ideile dezbătute, limbajul întrebuințat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în împletirea lor subtilă și armonioasă, contribuind la formarea stilului și la punerea în evidență a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puțin) fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.
    Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincție între scriitorul artist și scriitorul povestitor. Totuși, chiar în marile literaturi identificăm artiști mai degrabă cu vocația povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate.
    Făcând această afirmație nu-i am în vedere pe povestitorii de meserie (H.Cr.Andersen, frații Grimm sau Petre Ispirescu), ei înșiși artiști de-o factură aparte – cea a basmului mereu încântător și de-a pururi nemuritor, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artiști care narează scene de viață cu cuceritoarea ușurință cu care oamenii obișnuiți se mișcă, respiră și mănâncă…
    Iar literatura rusă este plină ochi de adorabili povestitori. Firește, primul în seria acestora este Nikolai Gogol, cel din a cărui Manta vor ieși adevărați titani și cel care niciodată nu și-a dezmințit excepționala înzestrare de povestitor (ba sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil, în pofida paseismului său), nici în grațioasele scrieri ale tinereții – Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu (Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul, Mantaua), pentru ca în comedia Revizorul și, mai ales, în romanul neterminat Suflete moarte să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate și meșteșugul înaripat al acestuia de-a transmite cititorilor opiniile sale.

Virgil Diaconu 1Poezia religioasă românească a făcut obiectul câtorva studii, care dacă nu sunt prea multe, ele au totuși calitatea de a fi competente și destul de interesante. Dintre acestea,   pot aminti aici Poezia medievală în limba română de Eugen Negrici (1996), Psalmii în literatura română de Anca Tomoioagă (2015), Mic tratat de estetică teologică de Petru Ursache (2009), eseul Despre poezia religioasă semnat de poetul și criticul Paul Aretzu (revista Cafeneaua literară, nr. 10 și 11, 2019), și volumul Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă (Ed. Eikon, 2016) al poetei și eseistei Daniela Varvara, între altele. Ceea ce îmi propun în continuare este să prezint și comentez volumul Danielei Varvara. 

xxx
Volumul Danielei Varvara – Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă (Editura, Eikon, 2016) – își face obiect de cercetare din poezia poeților neomoderniști religioși români ai anilor 1960-1980, dintre care îi analizează, în principal, pe Cezar Baltag, Nichita Stă¬nescu, Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Ileana Mălăncioiu, Gheor¬ghe Pituţ, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Mircea Ciobanu și, într-un plan secundar, pe Adrian Popescu, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu.

Virgil Diaconu 1Spiritului creator al poetului și temeiul său

Aflându-se într-o triplă postură, aceea de credincios, de poet religios și de critic literar (eseist), Paul Aretzu caută să afle în eseul Despre poezia religioasă, pe care îl semnează în revista Cafeneaua literară, nr. 10 și 11/2019, mai întâi, temeiul spiritului creator al poetului, forța care îl determină să scrie. Găsind că ceea ce „însuflețește universul ficțiunii (artistice)” este duhul, cel „de viață Făcătorul”, Paul Aretzu ne face să înțelegem că poetul este insuflat cu duhul lui Dumnezeu. „Este clar că în poezie mai vorbește și altcineva decât poetul”..., spune Aretzu. La polul opus acestui spirit creator insuflat de divinitate, se află ateul, căruia îi este proprie mai mult rațiunea, care își „este suficientă sieși și nu are acces la estetică.”
„Frumosul este metafizic”, afirmă Aretzu. „Frumusețea (ca și credința) ține de revelație, de epifanie”, deci de arătarea Sfântului Duh. „Ce altceva este poezia decât dialog cu divinul, nu neapărat prin cuvinte, ci dezvăluire prin duh.” Altfel spus, „frumusețea exterioară (creația, opera creată) își are sursa în interior” (p. m.), mai precis în interiorul insuflat, care este spiritul creator insuflat. Și „pentru că avem implantată în noi frumusețea, pentru că suntem purtători de frumusețe (în potențialitate), suntem competenți să o intuim și în lumea din jur. Acest detector (de frumusețe, p. m.) se numește simț estetic și se realizează ca un act de armonizare”, ne lămurește eseistul. 
Ce ar trebui să fie poezia, după aceste deslușiri asupra spiritului creator insuflat al poetului? Să-l ascultăm pe Aretzu:

    Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.
    După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.
    Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.
    Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.