Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.
    Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile natale?!
    Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris.

    Principalul „vinovat” de incitarea mea la apropierea și cunoașterea mai îndeaproape a personalității complexe a acad. Ștefan Ștefănescu este regretatul Alexandru Manda - inginerul și diplomatul în comerț exterior, cu pasiune înfocată pentru istorie și spirit deschis spre zările umanismului, ex-inginer șef, apoi director tehnic la I.O.B. din Balș, director comercial la I.U.G. Craiova, inițiat, ceva mai târziu, prin 1994-1995, de Dan Lupescu și Romulus Turbatu în tainele tiparului, ale imprimării de ziare, hebdomadare, reviste și cărți, la Gutenberg Internațional S. A. Craiova, firmă privată, împreună întemeiată în Bănie, absorbită prin 2015 de ALMA, devenită, mai nou, ALMA DCMI.
    Nu știu de ce, deși îi apreciam exegezele meticuloase pe teme de istorie, nutream vagi, însă destule, rețineri față de anvergura academicianului Ștefan Ștefănescu.
Ba știu: aerul prea sobru ori sec, păstrând o anumită distanță față de subiect, tăietura aparent prusacă a topicii frazelor, în perioade cel mai adesea lungi, desfășurarea pletorică, parcă, a demonstrațiilor sale științifice, conjugate cu detaliile că se școlise la Moscova (nu avea cum să scape de satanistele denaturări leninist-staliniste și jdanoviste privind materialismul istoric) și că a deținut 24 de ani – prea multă vreme, mi se părea - funcția de director al celui mai important institut de profil al Academiei Române: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.
Aveam, totodată, percepția că scrierile sale sunt dominate, fie și involuntar, de o aură ciudată, prea apăsat apodictic autoritară, din panoplia respirației de foc a temutului cancelar Bismarck.

1.Privire de ansamblu asupra literaturii americane
    Se ştie că istoria Statelor Unite începe cu anul 1776, mai exact cu data de 4 Iulie 1776, dată la care a fost elaborată Declaraţia de Independenţă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Prin urmare, o istorie care n-a împlinit nici măcar un sfert de mileniu, ceea ce înseamnă că ea-i un ţânc cu caş la gură în comparaţie cu istoria multimilenară a atâtor şi atâtor popoare de pe rotundul pământului (egipteni, chinezi, greci, evrei etc.). Dar cum ea a demarat vijelios de pe rampa de lansare a celui mai ofensiv modernism, un modernism britanic puternic infuzat cu pragmatism şi maşinism, iată că istoria Statelor Unite, departe de a se comporta aidoma unui tânăr timid şi nepriceput între patriarhii istoriei universale, în scurt timp s-a impus drept liderul incontestabil al expansiunii teritoriale şi al influenţelor politico-diplomotice prin argumente de ordin militar şi de factură economico-financiară, precum şi liderul contestabil al insistenţelor de instaurare – cu sau fără vrerea celor în cauză – a unei libertăţi pusă în slujba interesului şi a unei democraţii subordonată potentaţilor...
    Aidoma perlei închisă în cochilie înainte de-a fi pusă în libertate de temerarii ei pescuitori, istoria culturii unui popor este închisă în istoria lui naţională mai înainte de a-şi lua zborul spre universalitate, astfel îmbogăţind şiragul de perle pe care favoarea divină a consimţit să-l prindă la gâtul omenirii.

La data de 1 octombrie 1875, Ion Creangă a debutat în revista "Convorbiri literare" cu "Soacra cu trei nurori". Este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice "Amintiri din copilărie". (n. 1 martie 1837 - d. 31 decembrie 1889)

Pe 1 martie 1837 se năştea la Humuleşti Ion Creangă, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români.

Deşi în ''Fragment de biografie'' Ion Creangă însuşi spune că s-a născut pe 1 martie 1837, data naşterii sale este incertă, deoarece, conform unei mitrici (condici)

de nou-născuţi din Humuleşti publicată de Gh. Ungureanu, Creangă s-ar fi născut pe 10 iunie 1839. Creangă a mai avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919.

Tinereţea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale ''Amintiri din copilărie''. În 1847, începe şcoala de pe lângă biserica din satul natal.

    Nu-i de ici de colo să scrii despre un titan al literaturii universale. Întâi că Gustave Flaubert, în calitate de mare pontif al realismului critic prin capodopera Doamna Bovary, a fost analizat şi răsanalizat până dincolo de cuvintele rostite şi până în vecinătatea gândurilor sale nerostite: Albert Thibaudet vorbea la vremea lui de rolul imperfectului şi al participiului prezent la asigurarea cadenţei frazei flaubertiene, criticul Sainte-Beuve – în pofida sentimentelor de prietenie nutrite faţă de marele artist - n-a ezitat să amintească de defulări ale sadismului în romanul Salammbô, dar cu toţii cei care s-au aplecat în ultimul veac şi jumătate asupra operei lui Flaubert, au fost fermecaţi ba de perfecţiunea atinsă în gradarea acţiunii şi dozarea efectelor, ba de culmile greu de egalat graţie stilului său simplu, elegant şi curgător, stil în care – este de părere Vera Călin – „vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă sunt extrem de rare, pe când cele optice au o mare frecvenţă”, ba de copioasele influenţe exercitate de patriarhul retras dar neclaustrat la Croisset, pe malul Senei, influenţe evidenţiate până şi în opera celebrului nostru compatriot Eugen Ionescu.
    Pe de altă parte, zace în fiecare dintre noi cei înzestraţi cu un minim simţ al ridicolului, acea teamă inconştientă în atavismul ei de-a nu rosti platitudini, altfel spus lucruri arhiştiute ce-i vor face pe atotştiutori să strâmbe din buze ori să zâmbească cu dispreţ atunci când vor binevoi să-şi arunce ochii pe nevrednicul rod al unor meditaţii febrile.