Ţara Maramureşului este ca o cetate naturală, zidurile sale fiind munţii care îl înconjoară pe trei laturi , iar poarta, culoarul Tisei, adică îngusta Poartă a Hustului. Acesta este motivul pentru care numărul cetăţilor feudale maramureşene propriu-zise a fost mai mic, în comparaţie cu alte regiuni, mai expuse.
Începând cu finele secolului al XII-lea, Maramureşul (devenit mai apoi comitat) s-a aflat între hotarele regatului Ungariei şi apoi ale Imperiilor Hasburgic respectiv Austro-Ungar, până în anul 1918, când a fost rupt în două şi împărţit între România şi Cehoslovacia (mai apoi URSS, iar azi Ucraina).
Fortificaţiile regiunii au fost ridicate pe văile Tisei, Izei şi Bârjavei, doar două fiind excentrice: Boureni (aflată în pasul spre Polonia) şi Coştiui, plasată lângă un zăcământ de sare dintr-o microdepresiune izolată.
Cercetătorii istoriei regiunii au început să caute cetăţile de aici încă din secolul al XIX-lea. Printre ei, Ioan Mihalyi de Apşa , care a menţionat castelul Coştiui, cetăţile Visc, Bărănica, Dolha ori Hust, dar care a transformat toponimul Gruiul Varului de la Dragomireşti în Gruiul Valului, apreciind eronat că ar fi vorba de o cetate.
Szilágyi István  s-a ocupat puţin de cetatea Visk dar şi de misteriosul „locus castri Ovar” din zona Săliştea de Sus-Săcel.
Soós Elemér  a studiat amănunţit fortificaţiile maramureşene Bărănica, Dolha, Hust, Boureni, Coştiui, Teceu şi Visc.

În istoria zbuciumată a românilor, timp de mai multe secole, codrii, nepătrunșii codri de-atunci au jucat importantul rol al fortărețelor de pe alte meleaguri: Aici își găsea adăpost și liniște relativă tot românul fugit din calea năvălitorilor, aici se refugiau micuțele dar curajoasele armate românești pentru organizarea îndrăznețelor atacuri asupra ordiilor asiatice și tot aici și-au găsit un binemeritat sfârșit trufașele armate maghiare, turcești sau poloneze, care au cutezat să se aventureze în necunoscut pentru nimicirea celor ce se încăpățânau să-și apere „sărăcia, și nevoile, și neamul”.

            Căci pe-atunci codrul era frate bun cu românul. Iată de ce nu-i întâmplător faptul că fundamentele culturii românești, durate din substanța vie a creației populare, se originează în legătura inseparabilă dintre om, munte și pădure.

Din acele vremuri de măreție teofanică, când românul era mult mai aproape de ceruri prin dragostea lui pătimașă față de pământul natal, din acele vremuri, prin urmare, ne tragem seva de popor respectat, dimpreună cu tot ceea ce încă-i conferă distincție și demnitate – iubire de patrie, identitate culturală, cinste, omenie, ospitalitate etc.

ms4Primesc și eu cu entuziasm decizia de înființare a Băncii de resurse genetice vegetale pentru legumicultură, floricultură, plante aromatice și medicinale de la Buzău. Consider această decizie atât înțeleaptă, cât și demnă de multiplicat. Cum există într-un oraș, de exemplu, o varietate de bănci pentru bani și alte valori, tot astfel ar trebui să existe și Banca X pentru varietăți de grâu și porumb, Banca Y pentru varietăți de flori, Banca Z pentru toate tipurile de plante medicinale din zona în care este localizată respectiva instituție etc..
Mergem cu toții la supermarket, la magazin și la piața tradițională și vedem câte alimente se irosesc ba pentru că se strică, ba pentru că sunt folosite în diverse rețete nereușite. Câți dintre dvs., de exemplu, nu au cumpărat un borcan cu sos, care zace în frigider și acum deoarece nu este cine știe ce? O rețetă prost gândită și, gata, materia primă a fost irosită, omului nu-i place, îl cumpără, dar nu-l consumă. Sos vienez, sos chilli, sos cu usturoi, sos cu roșii. Multe varietăți tentante și doar un procent mic dintre ele sunt și gustoase. An de an „prăpădim”, cum s-ar zice, materie primă de calitate pe compoziții dubioase și neapetisante. Stau și mă întreb dacă aceste firme au proprii lor degustători, precum cele care fabrică vinul sau ciocolata, iar, dacă au, ce fac aceștia.

    Personalitate culturală complexă și de admirabilă altitudine spirituală, venerabilul George Sorescu (ajuns la vârsta patriarhală de 92 de ani; n. 23 septembrie 1927, Bulzești, Dolj) a intrat în conștiința publicului avizat îndeosebi ca profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, conducător științific în peste 30  de doctorate, critic și istoric literar de solidă formație clasică și filosofică, pasionat latinist și italienist.
El a călcat apăsat și inspirat pe urmele uneia dintre surorile mamei sale, profesoară de profil în București, cu o bibliotecă de specialitate bogată și ispititoare, deschisă nepoților săi însetați de cunoaștere. Aceasta l-a și găzduit în primul an de licean, în Capitală, după care – pe fondul reformării învățământului românesc - tânărul învățăcel a venit în Craiova, la ”Frații Buzești”.
După absolvirea liceului în Bănie, George Sorescu s-a reîntors în București pentru cinci ani, ca student la cursurile de zi ale Facultății de Filologie.
    Cel ce a fost, mai întâi, profesor la celebrul Liceu „Traian” din Drobeta Turnu Severin (1953-1961), concomitent coordonator al Cercului literar „Al. Vlahuță” din municipiul de pe malurile Dunării -, George Sorescu fu promovat, în 1961, asistent universitar al ilustrului prof. univ. dr. Ion Zamfirescu, la Institutul Pedagogic din Bănie , pentru ca, din 1966, să urce toate treptele de cadru didactic la Facultatea de Filologie (ulterior, de Litere) din Craiova.

ms3În „Eleganța ariciului”, Muriel Burbery ne arată lumea prin ochii unei portărese de bloc inteligente, preocupate de cultură, artă și filosofie, care își maschează instruirea și preocupările savante, dorind să lase o impresie contrarie. Dacă se surprinde citându-l pe Tolstoi, tresare și stă cu teama-n suflet că va fi depistată, iar oamenii își vor da seama că disimulează, adică de faptul că face pe proasta.
În România zilelor noastre și parcă-n România de oricând, dacă stau să mă gândesc bine, oamenii sunt tocmai inversul acestui prototip uman, conturat de scriitoarea franceză. De fapt, mai mult decât ceea ce știu, ei vor să pretindă că au cunoștințe mult mai ample. Pe scurt, vor să pară ceea ce nu sunt. Vor să-i facă pe ceilalți să creadă că au un nivel extins de pregătire, vor să-și găsească job-uri de birou, eventual în funcții bune, vor să fie în poziția de a patrona masele, fiecare cel mai cel sau cea mai cea. Nimeni nu vrea la munca de jos, gunoierii umblă noaptea nu din rațiuni de confort (gen, e liber orașul, e mai răcoare etc.), ci de rușine, ei chiar au sporuri de rușine, de parcă atunci când dai cu mătura în casa ta și strângi gunoiul nu se cheamă că faci ceea ce fac ei, numai că la o scară mai mică... Ce-i atât de rău în a fi vânzător? Sau chelner? Dacă în Spania poți să o faci, ba te consideri încă norocos că „tienes trabajo”, aici de ce găsești că e umilitor?