Ionel Necula      Deşi n-a figurat printre privilegiaţii exerciţiilor sale de admiraţie, Eminescu a fost citit de Cioran în cheie superlativă,  admirabilă şi complicitară. Îl preţuia aşa de mult încât nu-şi ascundea nedumerirea c-a putut răsări într-un orizont cu aşa de multe semne de obedienţă,  de meschinărie şi de frivolitate la portativul devenirii sale istorice .Fără Eminescu, îi scria lui C. Noica la 5 martie 1970, neamul  nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit. (Scrisori… p.290). Se regăsea, mai ales, în zbuciumul şi în disperările cu care poetul se flagela pentru toată brambureala din observarea realităţii  româneşti. 
      Ceea ce pentru Eminescu trebuia să constituie determinaţiile unei filosofii româneşti, vectorii unei gândiri rezultată din cercetarea realităţii valahe, pentru C. Rădulescu-Motru catehismul unei noi spiritualităţi,, pentru Blaga spaţiul mioritic, pentru Ralea fenomenul românesc, pentru Mircea Vulcănescu dimensiunea românească a existenţei, pentru Noica activele rostirii româneşti, trebuia, şi în viziunea lui Cioran, să se asambleze într-o paradigmă, cea a neantului valah. Dacă mai includem în această succintă enumerare şi pe Cantemir, Dumitru Drăghicescu, Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin, Pompiliu Eliade, Al. Dima, pe mai recenţii Constantin Amariu, H. Radu Patapievici şi încă mulţi alţii completăm un tablou destul de cuprinzător al descinderilor în problema modului românesc de fiinţare şi a vectorilor care i-au vascularizat evoluţia în timp şi în lume. Chiar pentru vremea apelpisirilor lui Cioran, bibliografia teoretizărilor despre specificul existenţei româneşti era un subiect privilegiat şi înregistrase o bibliografie destul de gonflată, deşi scepticul a evitat, pe cât i-a stat în putinţă, dialogul cu confraţii săi şi implicarea atitudinală şi contrapunctică în relevarea specificului românesc. Viziunea sa în privinţa neantului valah se integrează în suita manifestărilor, să zicem dure, privind fizionomia românului  şi nu aminteşte decât rar şi accidental de antecesorii săi în problemă.

tratatul de la trianonSe împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon prin care a fost recunoscută oficial unirea Transilvaniei și a unei părți a Banatului cu România.
Tratatul de la Trianon a fost semnat în 4 iunie 1920 de către reprezentații Antantei, coaliția învingătoare în Primul Război Mondial, și Ungaria, fostă membră a monarhiei austro-ungare, înfrântă în conflagrația mondială.
Denumirea tratatului vine de la Palatul Marele Trianon de la Versailles, unde a avut loc semnarea documentului.
Deși Tratatul de la Trianon a consfințit existența Ungariei independente, pentru care au luptat revoluționarii maghiari la 1848, politicienii de la Budapesta au afirmat încă din acea zi că este un moment de doliu. „Nem, nem, Soha!” („Nu, nu, niciodată!”), au protestat în 4 iunie 1920, la Budapesta, politicienii maghiari.
Ungaria voia independența, dar nu voia să renunțe la teritoriile care nu-i aparțineau din punct de vedere etnic și pe care le stăpânise în granițele fostului Imperiu Austro-Ungar.
De altfel, imediat după terminarea Primului Război Mondial, Ungaria, devenită republică populară, după modelul revoluției bolșevice, și fiind condusă de Bela Kun, a declanșat un război împotriva Cehoslovaciei și României cu scopul de a recupera teritoriile pierdute.

Ica SalisteanuAnii  acumulaţi te fac, de cele mai multe ori, sã încerci  sã-ţi lãmureşti  momentele trãite  cu nesãbuinţa tinereţii.
Amintirile  despre timpul trãit şi  petrecut la Reşiţa, s-au declanşat odatã cu apropierea  de un om frumos şi la chip şi la suflet, dl.Doru Dinu Glãvan.
S-au produs cu vehemenţã, aproape cu întreruperea  respiraţiei care nu mai fãcea faţã la cadenţa impusã  de emoţie.
Momentele  în care, împreunã cu Ion  Chichere  mergeam prin  Reşiţa semãnand îngeri  (începand  din piaţa de langã garã unde eu şi Ion mâncam salam cu pâine  având ca faţã de masã  caietul în care Ion îşi scria poeziile), ca mai apoi sã  descindem în  restaurantul Semenic, unde ne aştepta Nuni Anestin şi unde întotdeauna vodca ni se pãrea  puţinã iar  orchestra, ai cãrei membri ne cunoşteau, începea sã interpreteze  acordurile  boleroului de RAVEL, fãcându-l pe Ion sã se unduiascã  mai ceva ca favoritele din haremul unui sultan, cu dezinvolturã şi naturaleţe, parcã dorind sã interzicã clienţilor uimiţi, orice încercare de invocare a ridicolului.

Nu sunt de acord cu aceia care susțin că Biblia este doar o amplă culegere de mituri și legende. Întâi pentru faptul că foarte mulți dintre așa-zișii cunoscători și comentatori, fie că n-au citit-o deloc, vasăzică împrumută și susțin cu ardoare simplele speculații ale mintoșilor ce-și doresc „nemurirea” pe amăgitoarea cale a neuitării lor prin atari teribilisme, fie că au citit-o în pripă și cu detașarea dată de nepasiune, cu toate că Biblia este o carte inepuizabilă, ce-și dezvăluie adevărul și frumusețea doar acelora care revin necontenit la ea.


    Apoi, deși n-a fost concepută ca un limitat tratat științific de cei 40 de bărbați inspirați, care au scris-o în aproximativ 1600 de ani, ci ca o inegalabilă călăuză moral-spirituală a omenirii în vederea mântuirii individuale și colective, Biblia conține idei științifice de-o remarcabilă profunzime, idei confirmate de descoperirile arheologice (bunăoară, existența hitiților), acceptate de medicina modernă (alimentația rațională, igiena, tratarea unor afecțiuni) și cu rol fundamental pentru astronomie. De pildă, în cartea Iov 26/7 se afirmă că „[Dumnezeu] întinde nordul deasupra golului, suspendând pământul pe nimic”, iar în Isaia 40/22 ni se face cunoscut că „Există Unul care locuiește deasupra cercului pământului”.

Clădirea Teatrului

Oricum ai vrea să scrii istoria Severinului modern, nu poţi face abstracţie de mişcarea teatrală, respectiv, activitatea grupărilor teatrale de amatori, la interferenţa cu cea profesionistă. Această “mişcare” are legătură directă cu personalitatea lui Theodor Costescu, cu generaţia sa de corifei ai acelui Severin, din care se extrage cel de astăzi.

Ideea centrală a construirii clădirii pe care astăzi o ştim, îndeobşte, sub numele de TEATRU, sau de “Clădirea Teatrului”, a fost aceea de a adăposti un centru de spiritualitate cu accent românesc, care să propage valorile acestui spirit în spaţiul cuprins de etnia românească din Banatul sârbesc (Voivodina, fiind cea mai cunoscută provincie),