l          Studierea doctrinei poetice a Renașterii timpurii în scopul de a-i degaja semnificația filosofică oferă un tablou analog. În genere, arta picturii era considerată ca filosofie a mișcării sau a naturii fizice, iar arta literaturii, filosofie a moravurilor. 
          Unul dintre amuzamentele vremii era disputa în jurul meritelor celor două arte. Dar oricât ar fi putut pretinde pictorul o mai mare universalitate ori o mai strâsă apropiere de natură, iar literatul o intelectualitate superioară, cele două arte ale lor se despărțeau numai după o demarare comună în calitate de reflectări suplimentare. "Pictura este poezie mută, poezia pictură grăitoare". În ceea dintâi APĂRARE importantă A POEZIEI, cea a lui Boccaccio, care în multe privințe a constituit modelul celor scrise în următorii două sute de ani, autorul își tratează arta ca pe o maimuță generală a naturii, aducând astfel poezia foarte aproape de ceea ce ținea să fie pictura. "Epitetul (maimuță a naturii) ar putea fi mai puțin supărător (decât maimuță a filosofilor), de vreme ce poetul se străduiește din toate puterile sale să exprime în vers nobil defectele, fie ale Naturii înseși, fie ale veșnicei și neclintitei ei lucrări (...) formele, deprinderile, rostul și acțiunile tuturor lucrurilor însuflețite, rotirile cerului și stelelor, puterea strivitoare a furtunilor, sfârâitul și trosnetul flăcărilor, tunetul valurilor, munții înalți și crângurile umbroase și râurile în curgerea lor (...) atât de viu exprimate, încât va părea că înseși obiectele se vor înfățișa cu adevărat în (...) poemul scris"(DE HOLLANDA, op, cit, pp, 15, 16). 

Detalii

l         Disecția anatomică era și ea o metodă ajutătoare de laborator pentru artiști la convertirea materiei prime naturale a profesiei lor în știință. Rafael și Dürer au utilizat scalpelul, iar Michelangelo și-a împins cercetările atât de departe, încât începuse a nutri ambiția de a scrie un tratat erudit despre baza anatomică a mișcării umane. 
          Munca lui Leonardo în domeniul anatomiei supravețuiește sub forma multor desene importante, prin care a adus întregiri substanțiale științei anatomice. Caietele sale de schițe pot fi considerate ca o parte din materialul didactic necesar școlilor medicale. În mintea lui Michelangelo nu se dădea nicio luptă între experimentalismul științific și reverența față de clasici. A deschis toracele cu instrumentul său de disecție ca orice student în medicină. Dar lăcașul de lut pe care-l mânuia și-l observa în felul acesta era pentru el totodată un model de simetrie și proporție pentru clădirea arhitectului. 
          Vitruviu l-a învățat pe Michelangelo această proprietate a corpului omenesc. "Rezultă de aici cu toată certitudinea că elementele arhitectonice trebuie să urmeze aceeași regulă ca și membrele corpului omenesc", îi scria el cardinalului Rodolfo Pio din Capri. "Cel ce n-a ajuns să stăpânească sau nu stăpânește figura omenească și mai cu seamă anatomia nu v-a putea să o înțeleagă niciodată"(MICHELANGELO, ed, CARDEN, p, 315). 

Detalii

l          Studierea naturii de către artistul renascentist și folosirea simbolului de către meșteșugarul medieval nu reprezintă, așadar, atitudini opuse. Într-adevăr, tocmai printr-un fel de atenție pasionată la coloritul și forma obiectelor naturale individuale și printr-o neobosită practică a desenării lor poate nădăjdui artistul să dobândească înțelepciunea. Dar ambiția artistului nu se limitează la o copie corectă. El nu înțelege că natura pe care o imită să fie doar un asanblaj de entități independente, nici rezumându-se la simplul aspect exterior. 
          Există, este drept, afirmații ale marilor italieni care ar părea să justifice țelul îngust al simplei reduplicări ca scop al artei lor. "Pictura cea mai vrednică de laudă este aceea care seamănă cel mai mult lucrului ce-l înfățișează. Spun aceasta pentru a-i înfunda pe pictorii care vor cu tot dinadinsul să îndrepte lucrurile din natură"(TRATATUL DESPRE PICTURĂ, p, 126, fragm. 405). Sau: "Spun pictorilor că niciodată și niciunul nu trebuie să-și însușească felul de a lucra al altuia; i s-ar zice că este un nepot și nicidecum un fiu bun al naturii; lucrurile naturale găsindu-se într-atât de mare belșug, este mai bine să te îndrepți către natura însăși, decât către meșterii care tot de la dânsa au învățat"(Ibid, p, 48, fragm. 79). Același elogiu al libertății în contrast cu constrângerile regulilor și meșterilor este mai viguros exprimat în pasajul: "Acela care se poate duce la izvor, nu se duce la ulcior (THOUGHTS ON ART AND LIFE, trad. Bering, Boston, 1906, p, 110).

Detalii

l          Funcția artistului este atât de nobilă și de dificilă, încât nimic altceva decât cunoașterea universală nu-i poate sluji drept temelie pentru opera sa. El nu este văzut de obicei ca o ființă de sentiment sau geniu în opoziție cu omul înzestrat cu înțelegere științifică. Titlul la care aspiră pictorul nu este de imagist, ci de filosof, adică de iubitor de înțelepciune și tălmăcitor al formelor și cauzelor lucrurilor. 
          Luând apărarea poeziei, Boccaccio respinge acuzația că poeții sunt simple maimuțe ale filosofilor, replicând că "ei ar trebui să fie socotiți a se număra chiar pritre filosofi"(OSGOOD, op, cit, p, 79, XIV, 17). "Oare acești smintiți care depreciază poezia nu știu că Virgiliu a fost un filosof, un poet din care "seva filosofiei curge limpede?". Criticii caută să pună în evidență cu toată grija drumurile diferite urmate de filosofie și poezie, unul fiind drumul silogismului și al stilului prozei neornate, iar celălalt, drumul contemplării și ornării vălurilor de similitudine. De asemenea, "este treaba filosofului să susțină controversele în sala de cursuri, pe când a poetului este să cânte în singurătate"(Ibid, p, 79, XIV, 17).
          Dar aceste deosebiri, oricât de importante, nu înlătură consensul implicit asupra unei cunoașteri comune a obârșiilor tainice ale lucrurilor. "N-aș putea concepe niciodată studierea înțelepciunii mărginită numai la filosof ", scrie Ben Johnson (1572-1637), rezumând astfel atitudinea critică tot mai accentuată; căci cineva în stare să simuleze cu succes înțelepciunea o și posedă. 

Detalii

s          Ascensiunea poetului și a pictorului de la nivelul meșteșugarului de rând, simplu povestitor sau flecar, pe o treaptă egală cu teologul și filosoful, s-a datorat deci întâi de toate, sporii cunoștințelor lor literare și științifice. Educația lor trebuia să fie completă și liberală. Un adevărat poet trebuie să stăpânească o bună cunoaștere a gramaticii, retoricii și măcar a principiilor celorlalte arte tradiționale, atât morale cât și naturale, spune Boccaccio. Mai mult, el trebuie să stăpânească un vocabular puternic și abundent, să fie familiarizat cu relicvele arheologice și să cunoască atât istoria cât și geografia. Iar Du Bellay (1524-1560) i se adresează ipoteticului poet ca unuia "instruit în toate artele și științele alese, mai cu seamă în cele naturale și matematice, versat în tot soiul de autori buni, greci și latini, și neignorând meseriile și profesiunile vieții omenești". Într-adevăr, recomandarea erudiției temeinice ca o condiție prealabilă pentru munca literară creatoare a ajuns să fie un loc comun printre apărătorii italieni timpurii ai artei poetice (vezi bunăoară Scaliger și Minturno). Castelvetro, care într-un număr de puncte importante, simțea o adevărată voluptate să contrazică vederile comune ale apologeților poeziei, în chestiunea educației umaniste este mai puțin eretic decât pare.

Detalii

  1. (6) TRUDA: CEEA CE ESTE GREU DE FĂCUT, DEVINE PLĂCUT O DATĂ REALIZAT
  2. (5) ARTA ÎNĂLȚATĂ PRIN DEMONSTRAREA CARACTERULUI EI DIVIN. DAR NOUL SPIRIT LAIC NECESITĂ ȘI INTELECTUALITATE
  3. (4) DE LA MEȘTEȘUG LA PROFESIUNE. RENAȘTEREA COMPLETĂ ȘI COMPLEXĂ