A scris și a luptat pentru țara care l-a uitat, dar a venit vremea sǎ-l scoatem la luminǎ citindu-i povestea tragicǎ și scrierile, atâtea câte s-au mai gǎsit.

Considerat de unii poate cel mai bun epigramist teleormǎnean, Ion Pena a fost și un poet apreciat în perioada interbelicǎ. Nǎscut pe 25 august 1911, într-o familie de țǎrani în comuna Belitori, azi Troianul, mort în rǎzboi pe 29 iulie 1944 și înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia, Ion Pena este mai mult un necunoscut astǎzi. De ce ? Pentru cǎ între 1945 - 1989, mort fiind, a fost ascuns de ciracii cenzurii în "fondul special - interziși, (S)". Nu le-a scǎpat mai nimic, l-au ras de tot. Pânǎ în 2000 nu s-a știut mai nimic despre el. Doar unii epigramiști seniori își mai aminteau de epigramele

Zilele trecute umblând alene prin burg și încercat de amintirile, care in ultima vreme au devenit paliativele necesare pentru pofta de viață a mea și a multora ca mine, m-am trezit strigat de la o terasă de cineva. Era singura terasă rămasă pe centru, care rezista capriciilor toamnei ,fiind acoperită cu un inveliș de plastic care îi apăra de frig sau de ploaie, pe cei care așezați la mese beau și mâncau cu nepăsare. Foile acelea de plastic care îl protejau de intemperii pe client, mie, îmi dădeau o senzație ciudată ca și când m-aș afla închis într-un solar sau o sera sau mai degrabă într-un prezervativ, apărându-mă de viață, de mine însuși ,de realitatea de afară. Acesta a fost și motivul pentru care am ezitat destul de mult înainte să mă strecor timorat printre fâșiile de plastic ca printre niște nisipuri mișcătoare. Persoana care mă strigase îmi părea de departe cunoscută.

Am avut neruşinarea să mă laud că l-am cunoscut pe Constantin Noica şi, îndemnat de unii şi de alţii, am scris un fel de eseu „memorialistic“ care a fost publicat într-o revistă din ţară şi în una din străinătate. Titlul articolului era „Şi eu am fost la Păltiniş”. Desigur, am avut bunul-simţ să explic în ce constă acest „et in Arcadia ego” ca să nu fie luat drept o infatuare. Dar cine avea timp să mă creadă? M-am bucurat însă de înţelegerea bătrânului şi regretatului meu prieten Relu Cioran, Dumnezeu să-l odihnească, care-mi insufla ideea de a menţine şi eu un cărbune aprins la focul de pe altarul mitului Noica şi să nu cred că va putea cineva monopoliza Păltinişul, în sensul lui conotativ.                  

Am avut norocul, aproape neverosimil, de a vorbi cu domn′ Dinu,

Editura Tracus Arte, Bucureşti, ne surprinde plăcut cu volumul de poeme al lui Valentin Iacob, intitulat COLONELUL ELF (premiul special pentru poezie APLER, 2014). Într-un „triplu cuvânt înainte” asumat de Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop şi Horia Gârbea, acesta din urmă îl consideră pe autor, „prin inventivitate şi libertate interioară, prin originalitatea lui absolut naturală, un poet invidiabil”. Volumul, însoţit şi de câteva note bio-bibliografice, este structurat pe trei cicluri: primul cuprinde secţiunile Un Stalingrad de cristal şi Cele şapte vieţi ale domnului Robinson, al doilea intitulat Dresorul de dame, iar cel de-al treilea, Ritmul cuantic al facerii lumii.

Citind poemele din Colonelul Elf, am retrăit, într-un chip straniu, impresii din sălile dedicate secolului XX ale expoziţiei de odinioară Umbre şi lumini

A fost o epocă gri în care, student fiind, învăţam la facultate marxism-leninismul, dialectica materialistă, istoria mişcării muncitoreşti, economia politică sau socialismul ştiinţific. Erau cursuri şi examene obligatorii, fără de care nu puteai trece anul şi contau ca notă la media generală şi apoi evident la repartiţie. Cu toate acestea reuşeam să ne descurcăm tratând de multe ori aceste discipline ca pe simple materii de examen, fără să ne gândim vreodată că ne vor folosi la ceva.