Clujeanul Vasile Adamescu (68 de ani) are o poveste de viaţă cutremurătoare: este surd, mut şi orb de la vârsta de doi ani, iar în ciuda acestor probleme de sănătate este considerat al treilea om din lume care a scris o carte. Căsătorit de două ori, bărbatul a reuşit să înveţe şi patru limbi străine, a terminat cu brio Facultatea de Psihopedagogie şi a studiat desenul şi sculptura, pe care le practică cu un talent aparte.
Nu ar fi nimic neobişnut dacă scriitorul Vasile Adamescu ar putea să vadă, să audă sau să vorbească. Toate aceste simţuri i-au dispărut, însă, încă de când avea doi ani, din cauza unei meningite netratate corespunzător. Clujeanul nu şi-a pierdut speranţa şi a urmat o viaţă în care, în ciuda tuturor problemelor de sănătate, şi-a propus să îşi îndeplinească toate visele.
Am întrebat pe mulţi dintre interlocutorii mei dacă ştiu adevărul despre scopul vieţii şi mărturisesc, că foarte mulţi au fost de acord că suntem pierduţi dacă nu ne relegăm de Dumnezeu prin credinţa în jertfa Fiului Său Isus Hristos care a murit şi a înviat, iar acum domneşte sus în ceruri. Alţii sunt total dezinteresaţi „să ştie pe ce lume trăiesc”, ori sunt legaţi atât de tare de materie, considerând-o supremă, încât nu pot concepe că există o lume spirituală din care ne tragem obârşia.
Au fost şi persoane „liber cugetătoare” care consideră religia o filozofie şi o anume opinie, spunând că „Adevărul e undeva la mijloc”. NU! Religia e legătură cu divinitatea, nu o filozofie!
Birocraţia este cea mai puternică armă aflată în mâna guvernanţilor, pe care aceştia o folosesc cu dexteritate şi succes în scopul păstrării ordinii existente, a prezervării privilegiilor obţinute şi a transmiterii acestor avantaje pe linie ereditară urmaşilor. La prima vedere totul pare normal, legal, pentru că birocraţia acţionează numai prin intermediul legii, sub acoperământul legii şi în umbra acesteia. Am putea spune că birocraţia nu este legată de politică, că nu depinde de tipul de societate ea fiind identificată la nivelul tuturor orânduirilor sociale. Ba, am putea găsi şi trăsături umane birocraţiei emoţionându-ne ori de câte ori auzim câte-o poveste cu,,tâlc” de genul aceleia cu scrisoarea care ajunge la destinatar după 25 de ani de peregrinări şi peripeţii.
Avem deplina libertate să presupunem că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omeneşti, care nu numai că şi-a pus întrebări, dar a căutat să şi ofere răspunsuri cât de cât mulţumitoare în legătură cu cele trei probleme fundamentale ale existenţei:
a)Existenţa divinităţii şi posibilele ei mecanisme de cugetare şi acţiune;
b)Existenţa lumii în infinitele ei forme de manifestare şi apariţia vieţii;
c)Omul şi problemele sale specifice de cunoaştere şi adaptare, a căror necontenită tentativă de soluţionare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură şi civilizaţie, adăugate de fiecare generaţie la zestrea transmisă de către înaintaşi.
Citește mai departe: Baruch Spinoza sau modelul antic al înțeleptului
Filosofia lui Emil Cioran este mai aproape de mitologie decât de creştinism pentru că el respinge constant orice credinţă care îl desparte pe om de natură şi care susţine ideea separării trupului de suflet.[1] Ceea ce în mod obişnuit se numeşte religie este, în realitate, o confruntare cu moartea, văzută ea însăşi ca o eliberare din constrângerile existenţei umane. În acelaşi timp fiecare existenţă umană este o dramă profundă, legată în mod esenţial de întruparea divină, o dramă ce reclamă, iniţial, victoria asupra morţii şi care ne aduce, în cele din urmă, în faţa unei morţi purificate de propria-i agonie, de violenţa şi puterile ei htonice.
Moartea, afirmă Cioran, este marea Problemă. Dacă există argumente, doar ea le deţine, pentru că „nu există argumente pentru a trăi”.[2] În cazul său, el acceptă să trăiască fără ele, convins, dar (totuşi) nu învins de gravitatea morţii şi a neantului.