nDupă „Concursul Muzical Eurovision 2024”, câștigat de Nemo Mettler, cunoscut sub numele de Nemo, despre care s-a precizat că este persoană non-binară, foarte multă lume (printre care și eu), care nu știe ce este o persoană non-binară, își pune această întrebare, căutând un răspuns.
Un răspuns lămuritor la întrebarea „ce este o persoană non-binară? este greu de dat din cauză că nici pe Internet nu se găsesc informații în acest sens.
Totuși, consider că se impune prezentarea fie și a acelor elemente (puține și de ordin general) care pot conduce la o minimă înțelegere despre ceea ce este o persoană non-binară.
Noțiunea de binar are următoarele sensuri:
1) compus numai din două unități, din două elemente;
2) care se divide numai în câte două elemente;
3) în sistemul (de numerație) binar, folosit de calculatoare, există doar două cifre posibile, 0 și 1;
4) la oameni, care se compune numai din bărbat și din femeie, din masculinitate de din feminitate.

v          Vorbeam în MARGINALIILE anterioare despre faptul că după opinia lui Platon, dreptul poetului de a se numi artist stătea în picioare, sau cădea, în funcție de rezultatul competiției sale cu un artist autentic.
          În această competiție,  poetul a eşuat, la modul general, pentru că nu s-a putut dovedi a fi un înțelept în sensul tiparului complet pe care îl impunea Platon, iar în acest eşec al său, poetul a luat cu el pe o treaptă inferioară şi pe alți "meşteşugari" care practicau asemenea îndeletniciri similare de imitație necritică.
          Era imposibil ca Platon să nu alăture acestui grup de creatori a căror competență o punea la încercare, şi pe cei care erau duşmanii înnăscuți ai eroului său, Socrate, în calitatea acestora de profesori de înțelepciune, adică, pe sofişti, deoarece, sofiştii au produs o imitație superficială a artei veritabile a justiției şi a înțelepciunii.
          Între sofişti şi Euripide exista o înrudire foarte strânsă, în sensul că doctrina sofistă  care făcea din rațiune sluga dorințelor şi patimilor, nu era niciunde mai bine ilustrată decât în piesele lui Euripide. "Cnoaṣtem binele şi-l recunoaştem, dar nu suntem în stare să-i rămânem credincioşi", spune Fedra (Hipolit, 380 şi următoarele. Referirile la sofistică populează piesa).

v          Cu siguranță că ceea ce a stârnit la Platon pornirea cu atâta înverşunare a cenzurii împotriva imitației artistice au fost mişcările contemporane analoge din celelalte arte. Bunăoară, Timoteu, unul dintre cei mai vestiți inovatori ai vremii, în domeniul tehnicii muzicale, a mărit numărul corzilor la liră, până la unsprezece sau douăsprezece, complăcându-se concomitent într-un "realism imitativ nesăbuit", redând, de exemplu, într-un mod plin de culoare, vaietele răsunătoare ale Semelei în durerile facerii, la naşterea lui Dionisos, manifestare care i-a adus o mustrare publică din partea senatului spartan (A. şi M. Croiset - HISTOIRE DE LA LITTÉRATURE GRECQUE, vol. III, p. 34 - traducere).
          De fiecare dată când e condamnată imitația, este condamnată şi multiplicarea inconsecventă a formelor pe care ea le implică, deoarece, o existență adevărată şi o definiție concretă a ei presupune unitate, iar o existență de-a doua sau de-a treia mână este o existență multiplă şi nelegitimă.

p    La data semnării Tratatului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică stalinistă și Germania hitleristă (la Moscova, pe 23 august 1939), tratat cunoscut cu numele de Pactul Ribbentrop-Molotov (a fost semnat de miniștrii de externe Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Mihailovici Molotov, în prezența și spre marea satisfacție a lui I.V. Stalin), cele două lighioane, vorba lui F.M. Dostoievski, erau în raporturi atât de „amicale”, încât neîncetat se suspectau și căutau să se înșele prin declarații ce urmăreau două scopuri:
    1)Politica proprie (a lui Hitler în luptă cu timpul, a lui Stalin de așteptare a sfârșitului conflictului dintre puterile occidentale, conflict pe care-l dorea și-l alimenta prin periculosul joc la două capete, fără angajarea militară a Uniunii Sovietice și – desigur – spre folosul ei);
    2)Adormirea vigilenței celuilalt/celorlalți, prin angajamente formale și neruperea totală a relațiilor cu occidentalii, în principal cu englezii și francezii.

l          Neîcrederea lui Platon în arta imitativă a poeților, precum şi în cea a pictorilor, pe care, din acest punct de vedere îi plasează în aceeaşi categorie cu poeții, îl face să compare operele lor cu reflexele unei oglinzi, ale unei oglinzi rotunde, cu ajutorul căreia, "rotind-o în toate părţile, vom putea crea atunci degrabă soarele şi pe cele din cer, tot degrabă pământul, după cum pe dată te vei produce pe tine (n.n. ne vom produce pe noi) şi toate celelalte viețuitoare, mobilele, plantele şi cele de care era vorba"(STATULUI, X, 596e. Traducere  fragmentară de C. Noica în ARTE POETICE). "Iată dar ce fel de creator sau imitator e pictorul. E într-adevăr de tot hazul să încerci măcar a-l numi creator pe un asemenea artist-oglindă"(SOFISTUL, 234).
          Simbolul oglinzii rotitoare reprezintă aşadar inconsecvența şi iraționalitatea lipsită de sens a poeziei ṣi a picturii prin numărul şi varietatea infinită a lucrurilor pe care le pot imita, deoarece, aşa cum toate lucrurile sunt dedublate nediferențiat de oglindă, la fel şi artistul imitator este un individ versatil care-şi poate schimba cu uşurință părerea, transpunând înfățişarea exteriorului oricărui lucru, pentru că nu înțelege nimic din rigorile ideii sau definiției lui stabilizatoare. Astfel, cu cât profunzimea este mai puțină, cu atât va fi mai multă lărgime.