Scriitor cvasi-total, universitarul George Sorescu ne lasă impresia – după ce i-am parcurs pe îndelete o bună parte a creației sale din sfera poeziei, prozei, criticii și istoriei literare - că și-a însușit în profunzime, ilustrează și slujește cu devoțiune idealul omului iluminat, cu obârșii temeinic înșurubate în falii greu de bănuit, dacă nu de-a dreptul inaccesibile pentru cei neinițiați în limbajul ezoteric al literaturii, mitologiei și filosofiei străvechi ori mai nouă, contemporană cu noi înșine.
    El pare că merge, zâmbind, spre Dumnezeu, cu iubire, sete de absolut, speranță și încredere în izbânda finală, care izbăvire este.
    Tocmai de aceea nu mă sfiesc  să rostesc, în debutul acestei inscripții: Ajută-mă, Doamne, să pun început bun acestui nou prunc literar!
                        *
    Hălăduind mai multe decenii - asemenea unui Prâslea cel voinic, dar care, poate, nici nu știe că se află în căutarea merelor de aur – prin universul operei scrise de Domnul Profesor George Sorescu, mi s-au limpezit, încet-încet, câțiva dintre vectorii personalității sale, care se regăsesc, firește, în creațiile cărora le-a dat viață.
    Le înșir, fără alte comentarii, ca în ritualul datinii strămoșești numită „Strigarea numelor/ Strigarea peste sat”, din noaptea dinspre Joia Paștilor, când cerurile se deschid, iar flăcăii – înflăcărați de chiar numele pe care le strigă – dau drumul, de pe colinele ce le proteguiesc blajin cătunele, roților de foc, veritabile trasoare ochind inima codanelor/ mândruțelor de măritat, pe care și le doresc iubite, soții și mame ale copiilor ce urmează a fi procreați dimpreună.

ecreatorJumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace dezinformare. Herodot spune adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Nu a cunoscut adevărul în toată complexitatea lui. Observațiile lui despre traci sunt fragmentare și incomplete, iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri sunt puși într-o lumină falsă. Vă invit să restabilim adevărul.
Înainte de a supune acest eseu atenției dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate despre mica mea analiză. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-un volum omagial. Redau un fragment din mailul primit de la el: „Profesorului nostru Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.”
Putem începe investigația cu un fragment din ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):
«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef):

ecreatorMiorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.
Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița?

4.Concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești
    Funcție de forța lor spirituală, toate popoarele antice, chiar și cele mai puțin civilizate, au fost intens preocupate de marile probleme ale filosofiei (existență-nonexistență, viu-neviu, materie-spirit, macrounivers-microunivers, absolut-efemer, mișcare-repaus, temporal-atemporal, spațial-nespațial, haos-cosmos, moarte-nemurire), încercând să răspundă în manieră proprie la etern sâcâitoarele întrebări umane privind începutul și sfârșitul lumii, apariția viului și condiția umană, necontenita metamorfoză a materialului/corporalului (care pentru viu se cheamă moarte) și posibila nemoarte a sufletului sau eului omenesc, fie în sensul răsplății creștine pentru exemplaritatea scurtei vieți pe Pământ, fie în sensul metempsihozei indiene.
    De pildă, toți bibliștii onești și echilibrați (a se citi nefanatizați ba de ideile creaționiste, ba de cele evoluționiste), admit că – taman ca la indieni – admirabila Genesă provine din tradiție, fiind așezată de Moise în fruntea Pentateuhului (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), pe care tot tradiția i le atribuie acestui prim reformator și organizator al seminției iudaice.

La 5 noiembrie 1880 s-a născut scriitorul Mihail Sadoveanu, povestitor, nuvelist, romancier, om politic (m. 19 octombrie 1961).

Mihail Sadoveanu a fost membru corespondent al Academiei Române din 26 mai 1916, membru titular din 1 iunie 1921 şi membru titular activ din 12 august 1948.

Cunoscut mai degrabă ca un ilustru scriitor decât ca om politic, Mihail Sadoveanu a lăsat posterităţii o operă care se întinde pe o jumătate de secol, având „amploarea unei întregi literaturi”. Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literară drept un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.

Din punct de vedre al orientării politice, la începutul activităţii sale, Sadoveanu a făcut parte din Partidul Poporului, apoi l-a urmat pe Constantin Argetoianu când acesta şi-a fondat propriul partid, timp în care fost numit preşedinte al Senatului. După instalarea regimului autoritar a lui Carol al II-lea, scriitorul s-a numărat printre cei fideli monarhiei, dar după venirea comuniştilor la putere acesta şi-a schimbat brusc orientarea politică devenind un fervent susţinător al regimului.