Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).
    Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

chParodie la adresa mentalităţilor şi a modului de viaţă imoral
și parazitar întâlnit tot mai mult în societatea „modernă”.
Din cartea „Viaţa, religia și fiscalitatea”, de N. Grigorie Lăcriţa.

Domnule Director

Subsemnatul Fericitu Yok, domiciliat în strada Evazioniştilor legali nr. 666, cu deosebit respect vă rog să mă ajutaţi în clarificarea următoarelor probleme:
1. În anul 2000, m-am căsătorit din dragoste cu văduva prietenului meu de suflet Ciufutu, o femeie foarte frumoasă, care avea o fată de 18 ani.
Tatăl meu, după căsătoria mea, ne-a vizitat de mai multe ori, ca până la urmă, să se îndrăgostească de fiica mea vitregă, cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, fără să-mi ceară consimţământul, dar pe care, mai târziu, i l-am dat.
Deci, fiica mea vitregă, mi-a devenit mamă vitregă, iar tatăl meu, ginerele meu, eu fiind în acelaşi timp socrul tatălui meu.

Rămân la părerea că nu trebuie să citești toată opera unui filosof sau scriitor pentru a cunoaște acel ceva semnificativ, care constituie nucleul personal-diferențiant al operei/gândirii  sale, implicit contribuția acestuia la sporul culturii naționale și universale. Da, căci în pofida justei opinii a lui Confucius din urmă cu două milenii și jumătate, cum că „Nu poți să deschizi o carte și să nu înveți ceva” (nobilă invitație făcută semenilor din toate timpurile de-a se instrui necontenit prin studiu individual, chiar și atunci când cartea valoroasă, precum în aberanta noastră epocă submediocră și hipertehnologizată, este nemilos agresată de maculatura înfloritoare și cu îndreptățite pretenții la „nemurirea” de tip consumerist), se subînțelege că niciun trăitor în nătânga civilizație a bombardamentului informațional nu poate să citească tot ce se tipărește, motiv pentru care locul culturii temeinice și anevoioase, adică făcută cu esențiala contribuție a ochiului, a fost luat de informația după ureche (la propriu și la figurat).

chParodie prin care se arată care sunt cei care trăiesc din avuţia economică creată de cei direct productivi.
Din cartea „Viaţa, religia și fiscalitatea”, de N. Grigorie Lăcriţa.

În „Declaraţia fiscală anuală”, la rubrica „Precizaţi câte persoane aveţi în întreținere, pentru a beneficia de deducere personală la calculul impozitului pe salariu ?”, domnul Nicola Grig a răspuns: „Cunoscând că falsul în declaraţii se pedepseşte conform legii penale, prin prezenta declar pe proprie răspundere că, o parte din venitul meu, preluat de stat pe cale fiscală, este folosit pentru întreţinerea a:
1) 588 de parlamentari şi 32 de europarlamentari români, cei mai mulţi aflaţi la stabulaţie,
2) 32.000 de puşcăriaşi, sedentari, în 55 de închisori.

Ionel Necula      Toată viața lui Cioran a fost adumbrită de un disconfort ființial – marcat în parte de neputința sa de a se statornici într-o convingere fermă, marcată de in-somniile lui devastatoare. Starea de trezie permanentă, fără acele alternanțe cu  somnul, mai exact cu uitarea și cu inconștența îi producea o neîntreruptă tensiune psihică, dar și un orgoliu dement, cum recunoștea în dialogul cu Gabriel Liiceanu. Insomnia suprimă inconștiența, adică petreci 24 de ore pe zi fiind lucid, ceea ce omul e prea slab ca să suporte. Insomnia te obligă să faci ex-periența lucidității, a conștiințri – fără întrerupere (Gabriel Liiceanu, Apocalipsa după Cioran (Editura Humanitas, București, 1995, p. 77).
      Îmbătrânea, totuși, frumos. În decembrie 1989, când s-a produs revoluția românească, avea 77 de ani și putea, măcar ca turist, să revină în țară, să-și viziteze Rășinarii, Șanta, Sibiul și alte locuri ale copilăriei, să-și revadă  prietenii din tinerețea lui năvalnică, dar a refuzat cu îndărătnicie. Revoluția a avut pentru el aceeași semnificație majoră ca și Revoluția franceză pentru Kant. Era interesat de felul cum se așează lucrurile în țară și dezamăgirile induse de noii politicieni, cu Iliescu în frunte, curgeau într-o ritmică  greu de suportat.