tmPentru a învăța creierul să fie performant omul trebuie mai întâi să descopere cum funcționează mintea umană. Și, mai mult decât atât, trebuie să abandoneze ideile cu privire la ceea ce cred dogmele că este mintea umană. În ciuda munților de teorii care descriu mintea într-un mod extrem de plictisitor și, nu de multe ori chiar voit într-un mod extrem de fals, mintea umană, în principiu, nu are deloc misiunea de a "gândi". Și, să nu credeți cumva că este un lucru foarte rău respectivul aspect. Mintea umană nu are scopul de a manipula sau cel puțin de a dirija omul ca și cum ar fi conștientă de ea însăși și din acest motiv și-ar permite să aplice omului fantezii proprii, punându-l în acest fel în dificultate. Din fericire/păcate noi, oamenii, suntem dotați din naștere cu un sistem de gândire "irațional". Un lucru extrem de bun sau cel puțin a fost un lucru extrem de bun pentru ființa umană până la inventarea antichității. De ce spun irațional ? Pentru că sistemul de gândire al fiecărui om, sistemul de gândire de bază, este de fapt sistemul de gândire necesar omului pe care l-au folosit cu brio în ultimile milioane de ani strămoșii noștri. Acest adevăr nu exclude la niciun om prezența unui sistem de gândire inteligent. Așadar, gândirea activă (focalizată) o pot căpăta doar oamenii care au "curajul" și mijloacele să și-o impună cu forța sau, de ce nu, cei cărora le este impusă cu forța de-a lungul anilor de școală. Dacă oamenii ar deține cu toții un sistem de gândire irațional/rațional nu ar exista alcoolici, toxicomani, muncitori, ignoranți, psihologi sau filozofi. Creierul uman de odinioară efectiv respinge/respingea mintea focalizată și stresantă de atunci/astăzi.

tmDacă încă nu ai înțeles ce trebuie să faci de-a lungul vieții, în primul rând, începe cu a-i lăsa în pace pe cei care, fiind suferinzi, consideră că știu unde se află fericirea. Totuși, mă întreb și îndrăznesc să vă întreb în articolul de față inclusiv pe voi, de unde vine toată această dorință de suferință ?! Să sufere oare omul din cauza miriadelor de scopuri și dorințe artificiale pe care oamenii, în mod educațional, nu le pot evita din cauza lăcomiei și spiritului malign pe care îl vedem cu toții cum se scurge zilnic printre noi ?! A avea un scop sau două în viață, oarecum realizabile, nu mi se pare atât de periculos după cum ne fac unii să credem. Dar așa cum crede inclusiv fiecare dintre voi și eu cred că unele scopuri personale și sociale sunt benefice/bune fiindcă ne permit să intrăm în contact cu ceea ce este important și cu ceea ce nu este important pentru susținerea vieții/omenirii și a naturii în general. Mai cred și faptul că scopurile fiecărui om de bună credință nu pot să altereze cu nimic scopurile celor cu scopuri tot de bună credință. Altfel spus, dincolo de pozitivitatea atent menționată, am putea vorbi despre viața noastră ca despre un obstacol în viața celorlalți. Oare câți dintre oamenii de astăzi sunt pe deplin "nevoiți" să devină prin "scopurile lor" obstacole nenorocite pentru cei de lângă ei ?! Zi de zi vorbim despre suferința omului dar nu vorbim despre justificările suferinței lui. Păcat! Prin acest motiv acceptăm și continuăm cu toții să suferim ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic anormal în viața noastră/omului.

Imagine Rat DubitIntroducere

Cum am putut vedea în capitolele precedente, condiția umană este determinată de o serie întreagă de limitări, care nu ne permit să dăm decât răspunsuri relative și vremelnice la marile noastre întrebări. Intenția noastră nu a fost însă nici pe departe de a descuraja încercările de a da răspunsuri, ci doar de a sublinia faptul că trebuie să fim conștienți de valoarea și de relevanța lor. Noi ca oameni suntem nevoiți, suntem obligați să fim inventivi, să ne imaginăm, să încercăm să ghicim, să încercăm să presupunem, să argumentăm diferite modele, care încearcă, care și-ar dori să dea Răspunsul, pe care însă nu vor putea să îl dea. Această incapacitate însă nu trebuie să ne sperie, să ne demotiveze și să ne întristeze, ci o putem privi ca fiind o oportunitate de a fi „veșnic” creativi.
În cele ce urmează, vom schița în linii mari propria noastră Weltanschauung. Pentru aceasta, vom fi nevoiți să „riscăm” o interpretare a limitărilor noastre structurale, propunând un anumit mod de a le „depăși”. Modelul pe care îl propunem nu trebuie și, în ultimă instanță, nici nu poate fi apreciat din perspectiva adevărului și a falsului, ci trebuie privit, ca orice altă creație culturală, aidoma unei opere de artă. Aprecierea ar trebui făcută după criterii cum ar fi de pildă: cât de bine se potrivește unui anumit individ, cât de impresionantă și de interesantă este, cât de utilă este ea, cât de coerentă și originală este. Tot ceea ce putem spera este ca modelul propus de noi să se apropie cât mai mult posibil de Adevăr, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că el va fi și adevărat.

tmÎn realitate creierul uman nu a evoluat pentru a ne face fericiți, ci pentru a ne ajuta să supraviețuim în fața pericolelor din "sălbăticie". Creierul omului, de fapt, este construit (prin adaptare, repetare) de un mediu "antisocial". Din acest motiv, creierul omului, nu este deloc interesat de ideea de comunitate. Fiindcă, din păcate, nici măcar nu o poate recunoaște. Creierul deține doar funcțiile prin care purtătorul său poate supraviețui vicisitudinilor generate de mediul natural, adică de mediul sălbatic. Scriu aceste rânduri pentru a se înțelege cât mai ușor motivele pentru care mintea fiecăruia dintre noi, în mare parte, nu deține abilitățile la care ne așteptăm. Omul, în ansamblu lui, e un produs al unei Lumi pline până la refuz de diferite pericole. Iată de ce fiecare viețuitoare de pe Terra deține o "armă" sau mai multe prin care își poate mări în anumite împrejurări șansele de supraviețuire în fața atacurilor la care o predispune și la care continuă să o predispună propria existență. Din cauza respectivelor pericole generații și generații de oameni căpătă doar mintea necesară supraviețuirii într-un anumit mediu. Mintea devenind în acest fel abilă în a prevedea, în a evita și chiar în a înfrunta și înfrânge pericolele în modul impus de mediul respectiv.

alexandru boboc    1. Preludiu. O dezbatere despre armonie ne trimite oricând la vechii Greci, la viața lor în Cosmos și împreună cu Cosmosul, ceea ce, evident, nu putem afla decât din documentele istorice privind cultura lor. «Universul (κόsμον) acesta, același al tuturor, nu l-a făcut nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni, ci este și va fi un foc veșnic viu, care se aprinde și se stinge după măsură», susținea Heraclit din Efes (540-470 î.e.n., poreclit „Obscurul”).
    Survine astfel ceva ce pare, ca într-o «eternă reîntoarcere» să fie structural și lumii moderne: „Fericire, succes, nu întotdeauna meritat, transformare în dezastru, în nenorocire, de multe ori la oameni care de asemenea nu le-au meritat. Vechii greci au fost preocupați de a găsi sensul adânc al acestor răsturnări ale soartei, pentru a nu lăsa totul la întâmplare unei voințe capricioase ... Prima soluție a fost aceea a geloziei zeilor. Aceștia nu privesc cu ochi buni fericirea omului. Succesul prea mult prelungit produce invidia divinității, care intervine pentru a pedepsi pe omul semeț, care s-a încumetat să devină asemenea zeilor” (A. Frenkian, Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide, EPL, București, 1969, p. 13).
    Hegel însuși, un admirator al acestei semeții a omului, spunea: „Știința superioară mai liberă (știința filosofică), precum și arta noastră liberă, gustul pentru acestea și dragostea față de ele, noi știm că își au rădăcinile în viața elenă și știm că de aici și-au scos spiritul lor. Dacă ne-ar fi îngăduit să avem o dorință fierbinte, ar fi dorul de o astfel de țară, nostalgia unor astfel de stări!” (G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, București, 1963, p. 137).
    Desigur, lumea modernă, arta și știința ei se afirmă în alt spirit și în alte coordonate istorice, dar ea nu poate fi înțeleasă fără lecția acestei mari epoci din istoria creației umane.