a    După cum scrie în cartea Genezei, Cain a fost primul copil născut de Eva: ,,Și Adam a cunoscut-o pe soția sa, Eva; ea rămas însărcinată și a născut pe Cain”(Geneza4:1). Trebuie să spunem că ,,a cunoaște” în ebraică are și o anumită conotație ce trimite la sexualitate, la unirea dintre un bărbat și o femeie. Eva ne spune ceva foarte important legat de acest prim copil născut de ea: ,,Am căpătat un om cu ajutorul Domnului”(Ibidem.). Acest ,,ajutor” nu mai apare în cazul lui Abel: ,,A mai născut și pe fratele său Abel”(Geneza4:2).
    ,,Ajutorul” pe care Eva îl primește de la divinitate în cazul lui Cain a fost interpretat atât în iudaism, cât și în creștinism, ca o legătură ilicită între persoane neasemănătoare. Mai exact atât creștinismul timpuriu cât și tradiția iudaică spune cu subiect și predicat că primul născut al Evei, Cain, era copilul Șarpelui(Diavolului). Sunt comentatori tendențioși ce susțin că Șarpele din cartea Genezei nu este neapărat Diavolul, ci este doar Șarpele. Noul Testament spune clar că Șarpele din cartea Genezei este Satana: ,,Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani''(Apocalipsa20:1-2).

l          Cosmologia timpurie a generat automat şi o psihologie incipientă, drept urmare a apropierii dintre concepțiile reprezentanților ei, care concepții decurgeau imediat din trăsăturile umane atribuite pe vremea aceea lumii privite ca totalitate.
          Astfel, sufletul uman era uşor multiplicat într-un suflet universal, deoarece însăşi structura lucrurilor era în aşa fel făcută încât să graviteze în apropierea funcțiilor şi necesităților umane.
          În felul acesta, acea nemuritoare ființă cosmică divină trebuie să fie obligatoriu însuflețită de acelaşi principiu vital care-i conferă omului creşterea, cunoaşterea şi mobilitatea.
          Din punctul acesta de vedere, cunoaşterea, alias percepția, este posibilă tocmai prin faptul că facultatea cunoaşterii este în fond o abreviere a lumii însăşi. Astfel, "asemănătorul cunoaşte asemănătorul", iar sufletului uman dăinuieşte printr-un amestec al tuturor elementelor.
          Reprezentanții unui alt grup de gânditori, presocratici, de data aceasta, sunt adeptii învățăturii conform căreia "contrariului cunoaşte contrariul".  

aSunt cercetători pentru care magia şi vrăjitoria nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, de asemenea, ,,homo magicus’’ este asimilat sau în orice caz se întrepătrunde cu ,,homo religiosus’’, în special dacă ne referim la civilizaţiile arhaice. O diferenţă majoră între magie şi vrăjitorie, dar şi între ,,homo religiosus’’şi ,,homo magicus’’ ar fi aceea a modului în care voinţa subiectului participă sau nu în timpul ritualului. Pe de-o parte unii cercetători susţin că magia, spre deosebire de vrăjitorie, ar presupune o rugă, o implorare a divinităţii şi o aservire a voinţei acestuia la voinţa divină, pe când în cazul vrăjitoriei, voinţa subiectului este imperativă, încearcă să subjuge lumea spirituală pentru a-i da ascultare şi pentru a-i împlini dorinţele.
De asemenea o altă diferenţă ar fi faptul că magia s-ar folosi pentru scopuri nobile(construcţia unor monumente, tămăduirea unor boli, etc.) pe când vrăjitoria s-ar folosi exclusiv pentru fapte reprobabile. O altă diferenţiere, în acelaşi scop, este semnalată şi de Constantin Daniel în cartea sa Cultura spirituală a Egiptului antic, numai că, pentru el, magicianul este cel ce încearcă să îşi impună voinţa constrângând lumea spirituală să îi dea ascultare, pe când omul religios imploră şi se roagă pentru a fi ascultat: ,,Putem defini drept homo magicus pe acela ce este ataşat puternic de magie şi de orice practică magică, prin care omul îşi impune voinţa sa lumii, silind şi obligând pe zei să împlinească cererea sa. În schimb, cel ce imploră, se roagă este un supliant, un homo religiosus.

a alinNuvela Două loturi  a suscitat un adevărat interes pentru critică de-a lungul timpului, iar interpretările ce i s-au adus sunt şi ele pe cât de diferite, pe atât de interesante. Cu toate acestea majoritatea dintre ele au păstrat unghiul realist prin care nuvela a fost văzută.
Florin Manolescu a constatat cu justeţe faptul că în nuvelă, Caragiale, foloseşte anumite procedee narative, dar şi o structură prin care a încercat să inducă în eroare cititorul. E un joc prin care ni se arată cu mâna într-o parte şi ni se trage cu ochiul în cealaltă parte. Cu toate acestea întreprinderea propriu-zisă a lui Florin Manolescu nu merge prea departe. Dânsul se mulţumeşte să ne arate, în mod just e adevărat, că, de fapt, Lefter Popescu a câştigat cu adevărat la cele două loterii, iar apoi ne propune ipoteza unei înşelătorii prin care funcţionarul evreu îl trage pe sfoară pe Lefter Popescu: ,,În realitate, în nuvela Două loturi avem de a face cu exemplul cel mai spectaculos al unui joc practicat de Caragiale împotriva cititorilor. Căci absolut toate interpretările care s-au făcut pe marginea acestei capodopere au luat drept bună sugestia pusă în circulaţie de text (vice-versa), de numele personajului principal, de Zarifopol, şi apoi de imaginea atît de des repetată a unui Caragiale ghinionist.

a alin    În general oamenii consideră că Marea Schismă a Bisericii este cea din anul 1054 când cea mai mare parte a creștinilor s-a împărțit în ortodocși și catolici. În opinia noastră această diviziune a Bisericii nu este decât o  mică schismă în comparație cu adevărata Schismă a Bisericii ce s-a produs odată cu apostolii. Dacă vom citi Scripturile cu atenție, vom descoperi că apostolii Mântuitorului nu se înțelegeau între ei și nici nu învățau aceleași lucruri. Pavel nu se înțelegea cu Petru și nici nu propovăduia aceleași lucruri pe care le propovăduia Petru și Iacov. Marea Schismă a Bisericii s-a produs odată cu ruptura dintre Pavel și Petru.
    Desigur că și Pavel și Petru învățau că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu, că a fost răstignit și a Înviat a treia zi, dar în ceea ce privește Legea, Pavel și Petru nu învățau același lucru și nu se refereau la ea în același mod. Petru credea că Legea evreiască este bună, că este de la Dumnezeu și că omul este dator să o respecte și după Venirea, Răstignirea și Învierea Mântuitorului.