Sentimentul de adoraţie şi totodată de recunoştinţă pentru mama lui Isus a mişcat elanurile lirice ale unor mari poeţi din cele mai vechi timpuri. Este suficient să amintim în acest sens impresionanta rugăciune adresată Mariei în "Purgatoriul" lui Dante, sau cea scrisă de Fr. Villon întru gloria aceleiaşi Regine a cerului.
Vremurile mai noi nu au făcut să dispară acest sentiment, întrucât sacrul a rămas, după cum constată Mircea Eliade, una din constantele sufletului omenesc. Astfel, alături de Maria, Fiul său, a fost celebrat cu aceeaşi veneraţie şi forţă poetică în bucăţi lirice scurte, însă pline de patos, care pot fi considerate veritabile rugăciuni. În literatura română, putem menţiona rugăciunile scrise de Vasile Cârlova, Mihai Eminescu, Octavian Goga etc.

N-am avut inspiraţia să-mi notez „povestea” asta interesantă a descoperirii Sibiului de către Constantin Noica. După apariţia „Jurnalului de la Păltiniş”, l-am îndemnat pe finul lui, Relu Cioran, să scrie despre relaţia filozofului cu oraşul nostru, pentru că „la început a fost Sibiul şi pe urmă Păltinişul”. Întrebarea „Ce importanţă mai are asta?” m-a descumpănit şi n-am ştiut să răspund, iar memoriile lui Aurel Cioran, cel mai apropiat prieten al lui Noica, n-au mai fost scrise. Acum regret enorm pentru că aceste memorii ar fi adus date de tot interesul ce depăşeau sfera „localismului” şi a anecdoticului.                              

Pe la sfârşitul anilor `70 Constantin Noica mărturisea că a “descoperit frumuseţea Sibiului într-o primavera urâtă” şi a povestit că în primavera anului 1940 a fost la Sibiu la o şezătoare literară.

Zilele astea pe când priveam la vânzoleala politică din jurul meu etalată obscen pe toate radiourile,ziarele şi televiziunile, mi-am amintit de o întâmplare mai veche pe care mi-a povestit-o un bun prieten de-al meu, pictorul Petru Dumbrăveanu şi care se potriveşte cât se poate mai bine cu vremurile în care trăim.Iată întâmplarea respectivă:

Într-un sat din Ardeal, nici mai răsărit, nici mai prăpădit ca altele, pe vremea socialismului, trăia un tată pe care-l dăruise Dumnezeu cu un fiu pe nume Niţu. Şi îşi iubea copilul, ca toţi părinţii, ca pe ochii din cap. Şi-a crescut copilul cu drag, şi dorindu-i tot binele de pe lumea asta, a făcut sacrificii fără număr pentru a-l face om mare, de talie republicană sau măcar judeţeană dar n-a fost să fie!

Primul număr al revistei noastre nu a trecut neobservat. Titlul ei a atras atenţia. O revistă cu acest titlu pare anacronică, mi-au spus câţiva prieteni bine intenţionaţi, pentru că „moda Noica” a dispărut. Trebuie însă spus răspicat că, în primul rând, Noica nu este „o modă”, chiar dacă înainte se vorbea mai mult despre el şi acum mai puţin, iar apoi titlul revistei  nu este „Şcoala de la Păltiniş”. Desigur, prin acest titlu, CENACLUL DE LA PĂLTINIŞ, ne ducem cu gândul spre/înspre Noica şi vrem să îndreptăm şi gândul altora spre el, mai ales acum în anul centenarului naşterii sale. Gânditorul, care şi-a petrecut ultimii ani de viaţă sub cetina brazilor de la Păltiniş, merită din plin acest lucru. 

   Nu vrem să supărăm pe „ucenicii” lui (Am pus ghilimele cuvântului dintr-o obişnuinţă, are un iz arhaic, dar marii intelectuali ce-au învăţat sub supravegherea

A scris și a luptat pentru țara care l-a uitat, dar a venit vremea sǎ-l scoatem la luminǎ citindu-i povestea tragicǎ și scrierile, atâtea câte s-au mai gǎsit.

Considerat de unii poate cel mai bun epigramist teleormǎnean, Ion Pena a fost și un poet apreciat în perioada interbelicǎ. Nǎscut pe 25 august 1911, într-o familie de țǎrani în comuna Belitori, azi Troianul, mort în rǎzboi pe 29 iulie 1944 și înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia, Ion Pena este mai mult un necunoscut astǎzi. De ce ? Pentru cǎ între 1945 - 1989, mort fiind, a fost ascuns de ciracii cenzurii în "fondul special - interziși, (S)". Nu le-a scǎpat mai nimic, l-au ras de tot. Pânǎ în 2000 nu s-a știut mai nimic despre el. Doar unii epigramiști seniori își mai aminteau de epigramele