În poem-nuvela Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Evgheni Evtușenko împarte oamenii în patru părți: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină și autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertății și personalității umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinși de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toți să se simtă fericiți (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri...

            Prin progresele înregistrate de știință și tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putința minunării, baza religiozității ei primitive!),

În articolul „Nu oricine-Mi zice «Doamne, Doamne» va intra în Împărăția cerurilor!” arătam, printre altele, că cele 18 confesiuni recunoscute prin lege în România dețin 27.384 de  lăcașuri de cult (având în vedere că România zilelor noastre are cel mult 17 milioane de locuitori, înseamnă că în medie revin unei biserici circa 600 de credincioși), din care 8413 au fost construite după anul 1989 (la 31 decembrie 2015 erau în construcție 1578) și că prin drastica reducere a instituțiilor de învățământ (școli, creșe, grădinițe) aflate în proprietate publică (în anul 1990 erau 28.000, în 2015 doar 6422), s-a ajuns la îngrijorătorul raport de o școală la peste patru biserici!

            Și situația nici vorbă să se schimbe în sensul reducerii acestui anormal decalaj,

(n. 28 februarie 1941, Lugoj - d. 15 septembrie 2002, Timișoara)

 Mircea Belu spunea :„Sunt conceput în Maramureş şi născut la Lugoj, în timpul refugiului. Mama a fugit noaptea, cu-o valiză de lemn şi cu mine-n pântec, la Lugoj, la bunică-mea din partea tatei, Reghina Leich, nemţoaică din München, pe care bunicul, ofiţer cavalerist în tinereţe, o furase de la ai ei..." Mama,era fata cea mai mică şi foarte  frumoasă a unei vechi familii maramureşene, familia Popenilor: „avem arborele genealogic din 1700 însemnat. Toţi erau învăţători şi preoţi greco-catolici. Erau boieri adevăraţi, nu bogaţi, da' respectaţi". Tatăl, Ştefan Cristofor Belu, era „mare comunist convins şi-a suferit până la moarte că nu-i partinic ce se-ntâmplă-n România socialistă".

Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:

   a)Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic)

Date obiective arată că lumea este în cea mai bună stare din istoria umană, dar totuşi, oamenii sunt speriaţi şi profetizează sfârşitul lumii. Hai să vedem de ce.

Potrivit wisdomination.com, în mod tipic, vina le aparţine jurnaliştilor, care oferă informaţia în mod disproporţionat: mai multe ştiri negative, mai puţine pozitive. Deşi este adevărat, nu asta este rădăcina problemei.

Jurnaliştii pur şi simplu reacţionează la o psihologie umană deja existentă, bine cunoscută şi adânc înrădăcinată - tendinţa generală de a acorda mai multă atenţie întâmplărilor negative.