Editura Tracus Arte, Bucureşti, ne surprinde plăcut cu volumul de poeme al lui Valentin Iacob, intitulat COLONELUL ELF (premiul special pentru poezie APLER, 2014). Într-un „triplu cuvânt înainte” asumat de Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop şi Horia Gârbea, acesta din urmă îl consideră pe autor, „prin inventivitate şi libertate interioară, prin originalitatea lui absolut naturală, un poet invidiabil”. Volumul, însoţit şi de câteva note bio-bibliografice, este structurat pe trei cicluri: primul cuprinde secţiunile Un Stalingrad de cristal şi Cele şapte vieţi ale domnului Robinson, al doilea intitulat Dresorul de dame, iar cel de-al treilea, Ritmul cuantic al facerii lumii.

Citind poemele din Colonelul Elf, am retrăit, într-un chip straniu, impresii din sălile dedicate secolului XX ale expoziţiei de odinioară Umbre şi lumini

A fost o epocă gri în care, student fiind, învăţam la facultate marxism-leninismul, dialectica materialistă, istoria mişcării muncitoreşti, economia politică sau socialismul ştiinţific. Erau cursuri şi examene obligatorii, fără de care nu puteai trece anul şi contau ca notă la media generală şi apoi evident la repartiţie. Cu toate acestea reuşeam să ne descurcăm tratând de multe ori aceste discipline ca pe simple materii de examen, fără să ne gândim vreodată că ne vor folosi la ceva.

Nu o dată s-a întâmplat să caut eternitatea în lucrurile mărunte şi cred că majoritatea oamenilor au făcut la fel.

Mereu m-au atras florile de câmp. Au atâta sălbatică frumuseţe, încât ar putea scrie o istorie a esteticii. Adesea alergam vara, în copilărie, prin fânul auriu şi mă prindeam în horă cu florile.

Poeta Ana Blandiana mărturiseşte în poezia Hotarul o încercare de a înţelege limitele oricărui lucru „...Căutam în copilărie marginile ploii. / Dar întotdeauna ploaia înceta înainte / De a-i descoperi hotarul“. Picăturile de ploaie brăzdează văzduhul şi se izbesc de pământ. Renunţând la forma de lacrimă îşi întind trupul într-o mare umedă.

După agitaţia din ultimele zile cu gazele de şist şi aurul de la Roşia Montană, după declaraţiile unor politicieni şi ,,experţi’’ privind independenţa energetică şi implicit cea economică a României care pe baza teoriei unora că prin însumarea volumului de gaze metane din Marea Neagră cu cel al gazelor de şist, declarau nu fără o anumită emfază că ţara noastră se va transforma într-o exportatoare de gaz salvând Uniunea Europeană din ghiarele urşilor siberieni,deci după toate astea care ne vor aduce multă cinste şi preţuire în lume, cu toate că îi auzeam pe unul şi pe altul care propuneau ca pe peşaportul românesc să nu mai scrie cetăţean român ci ,,exportator român de gaze’’, deci cu toată veselia asta ce domnea peste tot nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la o întâmplare asemănătoare petrecută nu cu multă vreme în urmă şi pe care ca să-mi înţelegeţi scepticismul , am să v-o povestesc.

Am ieşit într-o seară pe geam şi am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbit spre casă. Teii îşi legănau plictisiţi frunzele şi eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viaţă. Fiecare îşi vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când înconjurat de atâta viaţă, să te afli singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte şi ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. Ele s-au dovedit un bun tovarăş, indiferent de situaţie. Am coborât în interiorul fiinţei mele şi-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate.

O să privesc pentru început, preţ de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-ţi înţelege sufletul „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.“ (Emil Cioran)