Am ieşit într-o seară pe geam şi am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbit spre casă. Teii îşi legănau plictisiţi frunzele şi eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viaţă. Fiecare îşi vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când înconjurat de atâta viaţă, să te afli singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte şi ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. Ele s-au dovedit un bun tovarăş, indiferent de situaţie. Am coborât în interiorul fiinţei mele şi-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate.

O să privesc pentru început, preţ de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-ţi înţelege sufletul „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.“ (Emil Cioran)

Zilele trecute stăteam de vorbă cu un prieten vechi schimbând impresii despre ultimele noastre călătorii în străinătate și fără să vrem să facem comparații sau clasificări am ajuns la concluzia că nu noi românii în comparație cu ceilalți europeni nu ne mai comportăm normal nu numai în străinătate dar și în viața de zi cu zi de aici de la noi de acasă. Ba mai mult decât atât, pentru noi, normalitatea a devenit o excepție, o stare specială și ne entuziasmăm sau ne emoționăm ori de câte ori o întâlnim.

Bunăoară, am văzut zilele trecute într-un mijloc de transport în comun cum un tânăr s-a ridicat și i-a dat locul unui bărbat mai în vârstă. Până aici nimic deosebit … dar m-am simțit de-a dreptul umilit când am văzut câtă recunoștință a manifestat persoana vârstnică și la fel alți călători, câte osanale, câte zâmbete .

Trăim nişte vremuri tare păguboase. În jurul nostru se prăbuşesc în cenuşă imperii şi se ivesc regate noi ale unor avortoni monstruoşi. Sisteme de valori efemere apar şi dispar într-o clipă. Axiologia este căzută în derizoriu şi toate încercările de clasificare au fost abolite pe baza unor sofisme brutale născute din renunţarea la orice inferenţe logice, la judecăţi sau raţionamente. Comparaţia ca operaţie a gândirii a fost înlocuită din neputinţă cu repetiţia pentru că viteza, criza de timp, acceleraţia, domină o societate care aleargă nebuneşte să-şi piardă identitatea. Un sistem societal în care viaţa a devenit o sclavă a algoritmilor şi în care algebra visului a fost înlocuită cu aritmetica primitivă a lui „a avea” ne constrânge să alegem în fiecare clipă un viitor anterior şi să păşim în acesta defazaţi, anacronici şi vetuşti. În elanul nostru donquijotesc şi efemer de a susţine un sistem de valori care nu se mai poate susţine singur de multă vreme, semănăm tot mai mult cu o pereche de chiloţi de damă roz,

În primele zile de vară ale anului 1883, pe 6 iunie, Ciprian Porumbescu se stingea în casa lui din satul Stupca, după care tânjise atât de mult în toate lunile în care încercase să-şi vindece tuberculoza în Italia. Avea doar 30 de ani şi compusese prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată, compusese minunata Baladă pentru vioară şi pian, „Rapsodia română” şi  „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag)...
Muzicianul cu destin romantic, ros de tuberculoză, bântuit de umbra unei iubiri imposibile, sensibil, visător, dintr-o familie modestă a venit pe lume într-o zi de 2 octombrie a anului 1853, la Şipotele Sucevei.

„Cel mai mare păcat faţă de oameni nu este ura, ci indiferenţa faţă de ei.“

(George Bernard Shaw)


Era o noapte magică. Luna plină părea să guverneze tot universul. În jurul cetăţii ei lumina galben-roşiatică stătea de strajă. Noaptea a fost biruită de lumină, dar de această dată nu de lumina solară din zori, ci de astrul nopţii. Am urmărit până după miezul nopţii cum un pictor nevăzut se joacă cu aurul cerului. O sferă uriaşă era aruncată în noapte şi în jurul ei luau fiinţă aureole, pe urmă pete roşii, pete gălbui, pătau haina norilor. Când mâna cea nevăzută a artistului obosea, din ochii norilor părea să cadă câte o lacrimă de citrin.