nababul 180În data de 22 martie 1913 a murit „NABABUL” Gheorghe Grigore Cantacuzino, politician român, primar al Bucureștiului și prim-ministru al României în două rânduri, între 1899-1900, 1904-1907 (n. 1832) și conspirator la îndepărtarea lui CUZA.
Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit Nababul (n. 22 septembrie 1832, București, Țara Românească – d. 22 martie 1913, București, România) a fost un om politic român, ales primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870), ministru în varii guverne și cel de-al 20-lea prim-ministru al României de două ori, în perioadele 1899 - 1900 și 1904 - 1907.
Gheorghe Grigore Cantacuzino se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români respectiv împăraților bizantini Cantacuzino.
A fost fiul vornicului Grigore Iordache Cantacuzino (1800-1849) și al Luxandrei Cantacuzino, născută Krețulescu.

Detalii

l          În cele din urmă, Aristotel revine la suprafață din lunga lui cercetare asupra artelor imitative, cu precădere a muzicii și a poezie, exact lângă locul în care se opreşte Platon.
          Astfel, arta regală a cârmuitorului reprezintă pentru amândoi suprema autoritate în rânduirea şi-n reglementarea plăcerii.
          Aristotel este mai puțin grăbit decât Platon, în direcția de a da o sentință de condamnare morală împotriva amuzamentelor populare fiind mai conștient de pluritatea scopurilor apropiate pe care le poate sluji reprezentațiile comice sau mişcătoare.
          S-ar părea că Aristotel chiar preconizează uneori cultivarea talentului într-un scop estetic pur.
          Astfel, copiii trebuie învățați să deseneze în cele mai bune condiţii, bunăoară, nu numai în scopuri utilitare, ci și pentru a putea deveni achizitori instruiți de comori artistice și judecători mai siguri ai formelor umane(POLITICA, 1338b).

Detalii

l          Arta îşi realizează scopul atunci când produce plăcere, care plăcere variază în funcție de caracterul artei, precum şi de gustul și vârsta auditorului, însă nici chiar plăcerea delectării raționale, cea mai înaltă pe care o poate furniza arta, nu este un scop în sine, deoarece artele imitative sunt arte instrumentale.
          Cea mai autoritară artă, aceea care poate   fi cu adevărat denumită arta dominantă, este cea etică şi politică, arta regală a regelui filosof, artă preconizată de Platon.
          Pentru a ajunge la o concluzie, va trebui să luăm în considerare, înainte de toate, utilitatea etică şi socială a artelor frumoase, deoarece, omul de stat culege doar efectele delectabile produse de muzică şi dans, de poezie şi pictură, şi le adoptă în chip de unelte de modelat caracterele.
          Cu toate că oamenii de stat se preocupă cu armonizarea, în modul cel mai bun a muncii şi distracţiei tuturor cetățenilor, responsabilitatea lor de căpetenie rămâne educația tineretului.

Detalii

E. Hinduismul

    Cu peste 500 de milioane de credincioși, hinduismul reprezintă religia marii majorități a indienilor. Dar este el cu adevărat o religie, atâta timp cât n-are un întemeietor, n-are o doctrină bine precizată și un cult unitar (reprezentanții lui nu țin la doctrină și la cult, ci se mândresc cu toleranța hinduismului față de toate concepțiile religioase) și atâta timp cât găzduiește de-a valma forme superioare de religiozitate și unele dintre cele mai elementare? Indologii, de altminteri, recunosc că este vorba de o religie cu totul aparte, respectiv că „hinduismul n-ar fi o religie în înțelesul obișnuit al cuvântului”. Chiar omul politic Jawaharlal Nehru (1889-1964) subliniază în Autobiografie că nu o dată s-a spus despre hinduism „că n-ar fi propriu-zis o religie în sensul obișnuit al cuvântului”.
    La drept vorbind, hinduismul sau neobrahmanismul constituie noua formă a vechii religii hinduse din perioada vedo-brahmană, credință slăbită întrucâtva de marii reformatori religioși Jaina și Buddha, însă păstrată mereu vie în sufletul credincioșilor de rând, cu atât mai mult cu cât doctrinele jainiste și budiste erau de neînțeles pentru poporeni prin subtilitățile lor speculative. Pe lângă toate astea, sistemul castelor pe care se baza brahmanismul, era atât de înrădăcinat în mentalitatea hindusă și viața socială, încât nici măcar budiștii nu s-au atins de el, iar brahmanii, dându-și seama la timp de primejdia ce-i amenința pe ei și cultul lor, „au întreprins o vastă operă de adaptare a doctrinei și riturilor brahmane la înțelegerea și gustul poporului dornic de miraculos, pentru a putea să ducă astfel cu mai multă eficacitate lupta împotriva jainismului și budismului” (E. Vasilescu).

Detalii

D. Budismul

    Întrucât budismul a apărut cam în același timp cu jainismul, în aceleași părți din India și din pricina acelorași carențe spirituale ale brahmanismului oficial, între cele două mari secte există multe asemănări. Însă asemănările, oricâr ar fi ele de numeroase și de frapante, nu ne dau dreptul să afirmăm că budismul este o simplă variantă a jainismului. Dimpotrivă, fundamentalele deosebiri de doctrină dintre cele două credințe, au făcut ca jainismul să rămână între granițele Indiei (e drept, cu un număr restrâns de credincioși) și nerupt complet de brahmanism, în timp ce budismul aproape că a dispărut din India natală, dar s-a răspândit în centrul (China), estul (Coreea, Japonia) și sud-estul Asiei (Birmania, Thailanda etc.), astfel devenind o religie universalistă, încât nu mi se pare deloc exagerată spusa unui oficial al acestui cult că „o treime din lumea de astăzi este budistă”.
    Budismul (dimpreună cu biografia lui Buddha) este prezentat în vasta sa literatură canonică și necanonică. Literatura canonică a budiștilor cuprinde două feluri de scrieri: unele redactate în dialectul pāli (formează canonul budismului sudic, numit hinayāna sau „micul vehicol”), altele în sanscrită (formează canonul budismului nordic, numit mahāyāna sau „marele vehicol”).

Detalii

  1. Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (VI) - Partea a III-a
  2. Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (VI) - Partea a II-a
  3. Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (VI)