Zilele astea pe când priveam la vânzoleala politică din jurul meu etalată obscen pe toate radiourile,ziarele şi televiziunile, mi-am amintit de o întâmplare mai veche pe care mi-a povestit-o un bun prieten de-al meu, pictorul Petru Dumbrăveanu şi care se potriveşte cât se poate mai bine cu vremurile în care trăim.Iată întâmplarea respectivă:

Într-un sat din Ardeal, nici mai răsărit, nici mai prăpădit ca altele, pe vremea socialismului, trăia un tată pe care-l dăruise Dumnezeu cu un fiu pe nume Niţu. Şi îşi iubea copilul, ca toţi părinţii, ca pe ochii din cap. Şi-a crescut copilul cu drag, şi dorindu-i tot binele de pe lumea asta, a făcut sacrificii fără număr pentru a-l face om mare, de talie republicană sau măcar judeţeană dar n-a fost să fie!

Primul număr al revistei noastre nu a trecut neobservat. Titlul ei a atras atenţia. O revistă cu acest titlu pare anacronică, mi-au spus câţiva prieteni bine intenţionaţi, pentru că „moda Noica” a dispărut. Trebuie însă spus răspicat că, în primul rând, Noica nu este „o modă”, chiar dacă înainte se vorbea mai mult despre el şi acum mai puţin, iar apoi titlul revistei  nu este „Şcoala de la Păltiniş”. Desigur, prin acest titlu, CENACLUL DE LA PĂLTINIŞ, ne ducem cu gândul spre/înspre Noica şi vrem să îndreptăm şi gândul altora spre el, mai ales acum în anul centenarului naşterii sale. Gânditorul, care şi-a petrecut ultimii ani de viaţă sub cetina brazilor de la Păltiniş, merită din plin acest lucru. 

   Nu vrem să supărăm pe „ucenicii” lui (Am pus ghilimele cuvântului dintr-o obişnuinţă, are un iz arhaic, dar marii intelectuali ce-au învăţat sub supravegherea

A scris și a luptat pentru țara care l-a uitat, dar a venit vremea sǎ-l scoatem la luminǎ citindu-i povestea tragicǎ și scrierile, atâtea câte s-au mai gǎsit.

Considerat de unii poate cel mai bun epigramist teleormǎnean, Ion Pena a fost și un poet apreciat în perioada interbelicǎ. Nǎscut pe 25 august 1911, într-o familie de țǎrani în comuna Belitori, azi Troianul, mort în rǎzboi pe 29 iulie 1944 și înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia, Ion Pena este mai mult un necunoscut astǎzi. De ce ? Pentru cǎ între 1945 - 1989, mort fiind, a fost ascuns de ciracii cenzurii în "fondul special - interziși, (S)". Nu le-a scǎpat mai nimic, l-au ras de tot. Pânǎ în 2000 nu s-a știut mai nimic despre el. Doar unii epigramiști seniori își mai aminteau de epigramele

Zilele trecute umblând alene prin burg și încercat de amintirile, care in ultima vreme au devenit paliativele necesare pentru pofta de viață a mea și a multora ca mine, m-am trezit strigat de la o terasă de cineva. Era singura terasă rămasă pe centru, care rezista capriciilor toamnei ,fiind acoperită cu un inveliș de plastic care îi apăra de frig sau de ploaie, pe cei care așezați la mese beau și mâncau cu nepăsare. Foile acelea de plastic care îl protejau de intemperii pe client, mie, îmi dădeau o senzație ciudată ca și când m-aș afla închis într-un solar sau o sera sau mai degrabă într-un prezervativ, apărându-mă de viață, de mine însuși ,de realitatea de afară. Acesta a fost și motivul pentru care am ezitat destul de mult înainte să mă strecor timorat printre fâșiile de plastic ca printre niște nisipuri mișcătoare. Persoana care mă strigase îmi părea de departe cunoscută.

Am avut neruşinarea să mă laud că l-am cunoscut pe Constantin Noica şi, îndemnat de unii şi de alţii, am scris un fel de eseu „memorialistic“ care a fost publicat într-o revistă din ţară şi în una din străinătate. Titlul articolului era „Şi eu am fost la Păltiniş”. Desigur, am avut bunul-simţ să explic în ce constă acest „et in Arcadia ego” ca să nu fie luat drept o infatuare. Dar cine avea timp să mă creadă? M-am bucurat însă de înţelegerea bătrânului şi regretatului meu prieten Relu Cioran, Dumnezeu să-l odihnească, care-mi insufla ideea de a menţine şi eu un cărbune aprins la focul de pe altarul mitului Noica şi să nu cred că va putea cineva monopoliza Păltinişul, în sensul lui conotativ.                  

Am avut norocul, aproape neverosimil, de a vorbi cu domn′ Dinu,