“Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.

În prima ediţie a volumului POESII de Mihai Eminescu (editată de Titu Maiorescu, în 1883), din poezia DOINA lipseşte un vers: ”Şi cum vin cu drum de fier” („De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier,/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate etc.”). Absenţa acestui vers nu este nici întâmplătoare, nici nevinovată.

Titu Maiorescu era un tip extrem de scrupulous şi de pedant când era vorba de textul tipărit, mai ales în cazul unei personalităţi uriaşe ca Eminescu. Absenţa versului este o omisiune intenţionată iar explicaţia, oricât ar părea de forţată, îşi are explicaţia în celebra afacere Strousberg.

La 17 ianuarie 1871, s-a născut Nicolae Iorga - istoric, critic literar, dramaturg, memorialist, scriitor român, politician şi prim-ministru al României.

Iorga a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. El este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile.
 
Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.

Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit în 1883, vorbindu-se de epuizare psihică, şi a fost internat în repetate rânduri în spitale şi ospicii, în următorii şase ani. Luna iunie a anului 1889 l-a găsit la Institutul doctorului Şuţu, unde era internat. Cel care a văzut momentul dramatic ce a grăbit moatea poetului a fost frizerul Dumitru Cosmănescu  sau „Dumitrache”, aşa cum îl striga Eminescu. Mărturia lui a ajuns la urechile familiei sale şi a fost publicată de ziarul „Universul” abia în 1926.

La mijlocul lunii iunie, Mihai Eminescu l-a chemat pe Dumitrache ca să-l tundă. Înainte însă, fiind o zi călduroasă, poetul a vrut să se mai plimbe cu Dumitrache prin curtea Institutului, unde era internat.

Între cea de-a treia epocă a istoriei noastre, după cum stabileşte Eminescu, „Suta a XVIII şi a XIX. Epoca de decadenţă ” (Mss. 2263, f. 17), şi istoria naţională, adică în  „epoca de tranziţiune”, personalităţile istorice, care se deschid „relaţiei vii” cu baza existenţială a istoriei, devin purtătoarele conştiinţei acesteia şi, prin „viclenia istoriei”, individuali exemplari, de importanţă istorică naţională. Statura lor are strălucirea „florii de aur”, când actele pe care le săvârşesc – consideră poetul – au marca universalului. Într-o asemenea epocă, plină de contradicţii şi-n care se pune cu stringenţă adaptarea poporului român la viaţa modernă, de autodeterminare naţională, a germinării acelui „nucleu istoric românesc” din epoca eroică a românilor, se impune cu necesitate ca universalul să se întrupeze într-un individual;