Nu odată ci de mai multe ori mă gândeam să scriu despre ce mie mi se pare că s-a întâmplat ieri sau cel mult alaltăieri dar de fapt au trecut zeci de ani.

Când au trecut aceşti ani? Revelioanele erau doar şampanii ciocnite după Crăciun cu toate că în tinereţe ni se oferea de Revelion doar vin spumos , abia mult prea tîrziu am aflat ce este şampania.

Ştiam că sunt român, că părinţii mei au trăit sub alte vremuri. Au copilărit în război şi au devenit adolescenţi după război. Seara înainte de culcare după ce ne spuneam rugăciunile, mama ,tata, bunica ne depăna cu glas încet amintirile lor.

După apariţia cărţii de pomină a Alexandrei Laignel-Levastine, „Filozofie şi naţionalism/ Paradoxul Noica”, în rumoarea care era normal să se producă, s-a distins un glas. A fost cel al lui Sorin Lavric care va deveni, în scurt timp, cunoscut ca cel mai competent exeget al ontologiei lui Constantin Noica. Am trăit din plin seducţia polemicii citindu-i articolul „Arta de a arunca cu pietre în Noica”, publicat în unul dintre primele numere ale revistei lui Horia-Roman Patapievici, „Idei în Dialog”. Sorin Lavric a intuit exact căile de a lovi în simbolul Noica. Cea mai simplă e aceea a înjosirii simbolului prin unirea cu păcatele omului. În paranteză fie spus, pe Noica îl tulburau versurile din Scrisoarea I: ...vor căta vieţii tale/ să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale./ Astea toate te apropie de dânşii...Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ oboseala, slăbiciunea,

 Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!

            Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!

Cred că sunteţi de acord că armonia în societate se bazează pe relaţiile interumane serioase, sincere şi legitime. De aceea, ştim cât de importante sunt legăturile ori relaţiile dintre oameni. Ruperea relaţiilor dintre membrii societăţii poate duce la devianţă ori chiar la infracţionalitate. Dar, nu despre aspectul juridic aş vrea să vorbesc, ci despre cel al durabilităţii, al spiritualităţii. Aceste atribute au în substanţa lor motivaţia şi lucrurile comune care constituie liantul, dacă se poate spune mai plastic, al relaţiilor dintre indivizi.    

   Am intrebat pe mulţI dintre interlocutorii mei, ce părere au despre faptul că, unele relaţii sociale ţin atât de puţin, fie ele de prietenie, colegialitate ori chiar de căsătorie,

Nu voi şti niciodată, dacă glonţul pregătit pentru mine a străpuns pe altcineva sau dacă aşteaptă cuminte o altă comandă. Am încă în dulap geaca albă cu urma ţevii înfipte, am încă memoria nealterată în matricea fiinţei mele, acea parte pe care o voi purta cu mine şi atunci când nu voi mai fi.

O zi de decembrie a veacului trecut ce s-a cuibărit în glonţul care azi a învăţat să tragă din altă puşcă. Locul e diferit, oamenii din ziua unui decembrie însângerat şi-au pierdut paşii, strălucirea din ochi, în tranşeele unor iluzii. Şi chiar dacă speranţa acelor zile de libertate încă mai dăinuie, atunci am fost însemnaţi cu sigiliul faptelor noastre, induse ori nu.