Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).
    Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului: 

Pentru mulţi scriitori boala mintală a fost izvor inepuizabil de inspiraţie. Îndrăznesc să afirm că scriitorii cu harul talentului înzestrat utilizează volens nolens în creaţia lor ineditul, pitorescul, caracteristicul comportamental şi sufletesc, înţelegând această stare o abatere de la norma ternă, banală, adaptativă a integrării armonioase. Atunci când autorul abordează această stare, pendulează, cu personajul său şi cu starea de conştiinţă în imediata tangenţă a psihatriei dacă nu chiar în miezul acesteia.

În creaţia sa, diversă din punct de vedere tematic, Liviu Rebreanu cunoscut ca romancier al marilor probleme de conştiinţă colectivă şi indfividuală, a abordat în Ciuleandra un caz de conştiinţă morbidă, de destructurare psihotică a personalităţii.Încă de la început,

Aflu cu stupoare că unii profesori de teologie ortodoxă de la noi au girat, sub semnătură şi antrenând bunul renume al Universităţilor din care fac parte, lucrări ale savanţilor din puşcăriile nostre.

Revolta interioară nu poate fi exprimată suficient prin cuvinte. Aproximativ, aşadar, mă simt trădat, dus cu vorba, înşelat, trădat. Pentru că, generic, universitarii ar trebui să fie loiali unor valori şi principii specifice, să aibă gelozia şi temeritatea aferente pentru a le apăra. Or, în cazul de faţă, fără a poseda probe, intuiesc o coaliţie monstruoasă între academic şi penal, punctul de intersecţie fiind banul. Pe scurt: cu cât mai bogat deţinutul, pe atât mai galonate persoanele dispuse să îi elibereze acte de bună purtare şi

Dacă v-aţi întrebat ce spune Biblia despre bârfă, ei bine veţi afla în acest text că bârfa apare odată cu primii oameni biblici, este una din temele importante ale Scripturii şi face obiectul cuvântărilor lui Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli. Bârfa este un cancer al cuvintelor, cu efecte sociale dezastruoase, chiar letale. Prin urmare, era de aşteptat ca Biblia, Cartea Cărţilor, să se preocupe de bârfă.

Ce spune Biblia despre bârfă. Ce este bârfa

Bârfa este actul prin care cineva spune altcuiva lucruri rele despre o a treia persoană.

Să se fi păcălit oare atâtea generaţii de exegeţi şi să se fi înşelat numeroasele generaţii de spectatori atunci când şi unii, şi alţii au crezut, spus şi scris că nu vom şti niciodată care e finalul piesei lui Treplev?

Să fie oare Pescăruşul, prima scriere socotită cu adevărat cehoviană, chiar piesa lui Kostea Gavrilov? Un Kostea de dincolo de moarte şi dincolo de ficţiune care, chiar în momentul în care s-a decis să scrie un teatru al formelor noi a ajuns la concluzia că, de fapt, nu există nici forme vechi, nici forme noi ci doar căutarea obsesivă a formei? Să fie oare mai înţelept ca, atunci când vedem, comentăm, scriem despre Pescăruşul  să uităm puţin de teoriile lui Marcel Proust din Contra lui Sainte –Beuve