Poate că multora nu le place să vorbească despre natura umană. Şi mai cu seamă despre slăbiciunile care o caraterizează, respectiv tentaţiile cu care, din păcate, ne naştem din punct de vedere fizic.

Pentru mulţi noţiunea de „fire pământească” a devenit doar o expresie uzitată, în mod special, de teologici. Firea pământească se defineşte a fi natura umană care nu a fost regenerată de Dumnezeu. Ea cuprinde lipsă spirituală de asemenea manieră încât constituie „vrăjmăşie” faţă de Creator.

Teologul Martin susţinea că „ că prin natura sa, orice inimă omenească poate fi descrisă ca un pumn încleştat împotriva lui Dumnezeu.

Primul moment sau, mai exact, primul punct nodal în cultura chineză este desigur poezia sa antică, intrată în literatura universală prin antologia de poezii populare Cartea cântecelor (colecţie de poezii apărute în secolele XI-VII î.e.n.), iar în secolul VIII e.n. (începutul renaşterii chineze), copios completat de poezia cultă a doi străluciţi poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi Du Fu sau Tu Fu, cel care prin profunzimea sentimentelor artistice, realismul viziunii (nedreptăţi sociale, grozăviile războaielor), ca şi prin forţa expresiei, continuă să fie considerat cel mai mare poet chinez al tuturor timpurilor.

            În Prefaţa la romanul Călătorie spre soare-apune (Biblioteca pentru toţi, 1971), Corneliu Rudescu este de părere că

Suverana este una dintre cele mai apreciate personalităţi din istoria ţării noastre

Ferdinand şi Maria s-au cunoscut la castelul Wilhemshohe, unde fusese în prizonierat împăratul Napoleon al III-lea după capitularea de la Sedan. Ferdinand, ca ofiţer prusac, participă aici la un banchetul dat de Kaiser la încheierea manevrelor militare. Adolescenta Maria, invitată din Anglia, stă alături de prinţul Ferdinand, dar idila lor nu se înfiripă.
 
Ferdinand este prea trimid, iar Maria nu pare interesată. Persoanele din anturajul celor doi îi vor împreună, fie din raţiuni sentimentale, de rudenie sau politice. În perioada următoare cei doi vor fi plasaţi alături la banchete, recepţii, ceremonii.

Emil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s-a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într-o asemenea manieră decisivă, încât - pentru a nu-şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, chiar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în chip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism...

Au trecut câţiva ani de când, după o lansare de carte, am fost invitat de către prietenul meu, Ion Gavrilaş, din cel mai mare sat din nordul Someşului, pentru a desfăşura un interviu radiofonic în direct. Tema abordată se vroia despre rămânerea cărţilor în colţurile ameninţate de uitare, mucegai şi rozătoare a librăriilor, depozitelor de carte sau altundeva.

       După semnalul de slobozenie la cuvânt, de intrare în emisie, amfitrionul meu mi-a pus pe nepregătite(?) o ăntrebare care a constituit suportul întregului nostru dialog: „Care ar fi soluţia prin care autorii(creatorii) ar putea să-şi valorifice cărţile?”

         Am sugerat prin răspunsul meu dotarea bibliotecilor din judeţ, cel puţin, cu cartea apărută,