Anul acesta, sărbătorile de iarnă, a surprins omenirea mai plină de grabă şi confuzie, ca niciodată, cuprinsă într-un iureş de dorinţi deşarte şi o amăgire care poartă amprenta unei superficilităţi aflată în ascensiune. Centrele comerciale au fost arhipline de clienţi care intrau şi ieşeau valuri, valuri, aproape că, se ciocneau unii de alţii, atât erau de contaminaţi de febra unor pregătiri în vederea sărbătoririi. Dar a ce? A venirii Moşului? A întâlnirii cu familia? Pe feţele unora se putea citi o mirare. Se întrebau ce se întâmplă cu oamenii de iau cu asalt magazinele, umplându-şi coşurile de o grămadă de lucruri, dovedindu-se a fi mai avizi să cumpere, să pregătească, să împodobească brazii şi să îşi îndestuleze masa cu toate bunătăţile pe care le consideră a fi necesare. De altă dată, se auzeau colinde peste tot, iar în aer plana o atmosferă plină de magie, de bucurie, de speranţă şi nerăbdare.

Calendarul iulian a fost introdus în anul 46 î.Hr.

Calendarul iulian a fost introdus de Iulius Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr. (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic.
 
Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe.

Sufletul se naşte bătrân în corp şi numai pentru a-l întineri, corpul îmbătrâneşte. Platon e tinereţea lui Socrate..." (Oscar Wilde, după spusa lui André Gide)

Un om singur vrea să fie „în vecinătatea unei femei frumoase şi nimic mai mult", simte că înnebuneşte în camera de singurătate a unui hotel de la mare şi coboară pe terasă; din solitudinea sa tânjeşte spre „absolut“ şi este, în acelaşi timp, „agresat de senzualitate", doreşte să întâlnească o „femeie pură", „floarea de lotus", sau să-i apară, „fie şi din spuma mării, o femeie frumoasă", şi, în loc de această femeie din vis sau din carne şi oase, îi vine la masă un vechi prieten, un „ramolit nenorocit“. Pentru el, sunt teii înfloriţi, pentru cel venit „se scutură trandafirii"; în aceste locuri, unul este deschis visării,

Actuala clădire a fost deschisă publicului, în versiunea ei originală, în decembrie 1973

În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica" – societate culturală înfiinţată de I.H. Rădulescu şi Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Naţional şi începe colectarea de bani şi materiale pentru acest scop. În 1840, "Obşteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcţia Teatrului Naţional cu cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840.

Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înfiinţării teatrului şi aprobă o nouă locaţie: fostul han Filaret.

E greu să vorbeşti despre ascultare într-o lume modernă care nu oboseşte nicio clipă în a-şi urma idealul cu orice preţ.

Ca omul să poată înţelege cât de importantă este ascultarea trebuie să-şi amintească că protopărinţii noştri Adam şi Eva au primit o singură poruncă de la Dumnezeu: „A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.“[Facere] şi au călcat-o. Omul nu a ascultat de porunca divină şi a cunoscut durerea morţii.