Cititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi și noi unghiuri de proiecție asupra operei genialului rus. Și e firesc să fie așa, date fiind sursele de inspirație, respectiv de frământare artistică și dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărților, pe de altă parte nesfârșita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o și răscitit-o cu venerație și pasiune pe întreaga durată a vieții sale de martir genial.
    De aici imensul său respect pentru înaintașii-ziditori ai literaturii ruse. Pe Pușkin îl iubea și-l socotea – pe bună dreptate – chintesența lirică a sufletului rus, iar despre Gogol mărturisea că „noi toți ne tragem din «Mantaua» lui.” Dar dragostea și admirația sa se îndrepta cu aceeași sinceritate spre titanii literaturii universale: Shakespeare, Goethe, Schiller (multe din personajele lui sunt schilleri cu suflet de Quasimodo) sau Cervantes, a cărui capodoperă o definea drept romanul cel mai profund al omenirii, dar și cel mai trist. (Merită subliniată înrâurirea exercitată asupra lui Dostoievski de pictura lui Rafael și Rembrandt, dar și de alți maeștri italieni ori flamanzi!)
    În egală măsură, prețuirea sa dreaptă și avizată s-a îndreptat spre marii lui contemporani: Nekrasov, a cărui moarte prematură a deplâns-o în cuvinte de mare simțire artistică (Jurnalul unui scriitor), Turgheniev – autoexilatul la Paris, care-l fermeca prin operă și stil, cu toate că omul Turgheniev îl nemulțumea prin îndepărtarea de problematica rusă, dar mai ales spre incomparabilul Lev Tolstoi.

La 21 noiembrie 1887 a încetat din viaţă Petre Ispirescu, editor, folclorist, povestitor, scriitor şi tipograf. Este cunoscut mai ales datorită activitaţii sale de culegător de basme populare româneşti: "Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", "Prâslea cel voinic şi merele de aur", "Aleodor Împărat", "Greuceanu", Înşir-te mărgăritari" (n. 1830).
Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl lui era frizerul Gheorghe Ispirescu, iar mama, Elena, cu origini transilvănene, avea darul povestirii. De la părinţi sau de la calfele şi clienţii tatălui său, Petre a putut asculta, în copilărie, numeroase creaţii populare, mai ales basme.
Nu a mers la şcoală, fiind educat de mai mulţi dascăli de pe lângă unele biserici. Ulterior, s-a format, citind cărţi de la tipografiile la care a lucrat. "N-am trecut nici patru clase primare", îi mărturisea el lui J. U. Crainic .
La paisprezece ani, Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, sperând că acolo unde se tipăresc cărţile se poate studia. Z. Carcalechi edita din 1843 ziarul Vestitorul românesc. Aici Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit tipograf calificat.

5.Morala indienilor antici

    Având în vedere faptul că „hindușii sunt cei mai cinstiți oameni din lume” și că „Întreaga morală hindusă se poate rezuma în cugetarea: «Cine privește femeia altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate ființele ca pe sine însuși, acela este înțelept»” (citat din cartea Pancatantra, tradus de Theofil Simenschy în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii), sintagma „morala indienilor antici” n-are un sens delimitativ (că, adică, una a fost morala vechilor hinduși și cu totul alta a celor de mai târziu), ci unul eminamente integrativ în admirabila lor filosofie, care se compară într-ale vechimii cu cugetarea chineză și greacă, iar într-ale subtilității și profunzimii doar cu ea însăși.
    Da, căci indologii ne înfățișează următoarele caracteristici din conduita multimilenară a hindușilor:
    a)Confundîndu-se cu dharma (legea sfântă sau „regula fixată pentru fiecare om de către casta sa”), morala indiană este indisolubil legată de sistemul castelor, fără de care societatea indică era de neînchipuit cu ceva timp în urmă (în perioada interbelică, de pildă). În afară de legea castei sale, „hindusul se conformează unei legi mai generale, care privește deopotrivă toate castele laolaltă și la baza căreia se află respectul față de brahmani” (T. Simenschy).

Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.
    Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.
    Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

ch „Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor”. (Platon, citatecelebre.eu).
 „Gândeşte ca un înţelept, dar comunică în limba oamenilor”. (William Butler Yeats).

Cuprins:
1. Semnele diacritice.
2. De ce este importantă scrierea cu diacritice.
3. Măsuri ce se impun a fi luate pentru a asigura scrierea cu diacritice.
4. Într-un cuvânt, o singură literă scrisă fără diacritice, conduce la un alt cuvânt, cu un sens şi cu un conţinut diferit de cel iniţial, fie cu consecinţe negative imprevizibile, fie cu conotaţii pornografice.
Anexa nr. 4/1. Exemplele de modul în care scrierea fără diacritice schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvânt şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv.
Anexa nr. 4/2. Exemplele de modul în care o singură literă schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvântul şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv.
5. Bibliile scrise fără diacritice redau eronat „Cuvântului lui Dumnezeu”, fiind o blasfemie.
6. Topica este foarte importantă.