Cu toate că Descartes a încercat să definească frumosul, a scris un tratat despre muzică și-a pledat nu o singură dată în favoarea măreției sau farmecului stilului literar, fragmentele estetice interesante din scrierile lui sunt mai degrabă un episod și o diversiune în corpul întreg al filosofiei sale raționaliste, decât o contribuție majoră la teoria estetică. În DISCURSUL ASUPRA METODEI, Descartes vorbește despre incomparabila putere și frumusețe a elocvenței și despre delicatețea și dulceața răpitoare a poeziei.
Totuși, la fel ca și Bacon, se trezește și el din starea de fascinație visătoare și intră "cu mai multă venerație și atenție" în palatul științei matematice și al noii filosofii care trebuie fundamentată pe modelul clarității și distincției matematice (Descartes, op. cit. vol. VI, pp. 6, 7.).
În mai multe scrisori, el își exprimă admirația pentru vigoarea, puritatea și armonia felului de-a scrie al lui Jean-Louis Guez de Balzac. O dată ajunge chiar să spună că "declarațiile cu adevărat importante se găsesc în scrierile poeților mai curând decât ale filosofilor".
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (3) Descartes: frumosul este stimulare echilibrată
Bacon (1561-1626) divide sfera intelectuală în trei părți, fiecăreia atribuindu-i câte o facultate a spiritului: memoria istoriei; imaginația poeziei; rațiunea filosofiei. Discutând despre poezie, el pare, la prima vedere, a face dreptate deplină independenței de care se bucură fantezia poetului și a înălțimii invenției sale. "Dacă privim lucrurile cu luare-aminte, din poezie putem scoate un argument temeinic pentru a arăta că spiritului omenesc îi este plăcută o ordine mai desăvârșită și o varietate mai frumoasă decât s-ar putea găsi altundeva în natură (...). De unde se poate deduce cu destulă îndreptățire că ea împărtășește întrucâtva o natură divină, din pricină că înalță mintea și o poartă în slavă, potrivind înfățișările lucrurilor după dorințele minții, nu ca rațiunea și istoria, legând și încovoind mintea după natura lucrurilor". (Bacon, vol. VIII, pp. 441: OF THE ADVANCEMENT OF LEARNING).
Dar după ce recunoaște că poeții pot construi o lume de aur, Bacon ajunge să plaseze știința și filosofia pe o poziție net superioară. El spune: "Dar prea zăbovim mult în teatru (sălașul poeziei); să trecem acum la palatul minții, de care caută să ne apropiem intrând într-nsul cu multă venerație și atenție" (Ibid. p. 469).
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Este adevărat că filosofia secolului al XVII-lea se manifestă paralel cu afirmarea neoclasicismului în artă. Dar în ansamblu, filosofii se opuneau spiritului aristotelic din care arta își deriva inspirația proaspătă. Filosoful lor grec era mai degrabă Democrit decât Aristotel sau Platon. Ei aplicau rațiunea lor politică, psihologică, optică, și fizică, la metodologia generală și la metafizică, întrunindu-se în această privință cu Copernic și Galilei, Kepler și Newton. Se poate spune în genere că dramaturgii și criticii francezi au creat o nouă modalitate rațională pentru epoca și țara lor fără ajutorul filosofiei și chiar sub privirile ei condescendente. Ocupați cu studiul și cu noua știință matematică, filosofii nu au urmărit cu simpatie schimbările ce aveau loc în lumea literară și artistică. Într-adevăr, ațintindu-și privirile asupra formelor libere și neregulate dintr-o perioadă mai veche și neizbutind, cei mai mulți dintre ei, să-și modifice concepția tradițională despre proprietățile dăunătoare ale fanteziei, ei au accentuat chiar și contrastul dintre sferele filosofiei și artei.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Dürer nu ar fi rupt niciodată geniul omenesc de inspirația divină sau de cultivarea prin studiu. Astfel, pentru el, fantezia îmbelșugată și capricioasă continuă să rămână îndatorată lui Dumnezeu și studierii naturii și a matematicii.
Există însă în critica literară a vremii o tendință de a reteza net legăturile dintre poezie și natură și dintre poezie și modelele clasice. Unii declară că substanța poeziei este ficțiunea pură. Această interpretare contravenea doctrinei ortodoxe după care poezia era imitație a universului. Adică, geniul inventiv al poetului se îndeletnicește cu figurarea ideilor platonice, a tiparelor stocate în cer, ale unui bine superior și ale unui civism mai eroic.
Interpretarea imitației ca act de copiere, chiar dacă era vorba despre pătrunderea legii tainice a lui Dumnezeu sau a universului aristotelic, dignifica și încătușa oarecum funcția poetului.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (20) POEZIA CA FICȚIUNE PURĂ. REVOLTA CRITICII
Reacția radicală împotriva finalității morale a poeziei este succint exprimată de Castelvetro: „Dacă un poem este desfătător, ce mai contează începutul, mijlocul și sfârșitul?" Iar Bernardo Tasso (1493-1565) mărturisește: „Mi-am cheltuit cele mai multe eforturi în încercarea de a plăcea, întrucât îmi pare mai necesară și mai anevoie de atins, pentru că știm din experiență că mulți poeți ne pot instrui și ne pot aduce foloase în foarte mare măsură, producându-ne însă cu siguranță foarte puțină desfătare".
Aserțiunea lui Castelvetro că plăcerea, nu instruirea și virtutea, este ținta poeziei, este cea mai extremistă vedere pe care o putem întâlni în teoriile asupra poeziei din acea vreme și reprezintă heterodoxia infiltrată în întreaga sa teorie despre poezie. Poetul nu trebuie să-și confunde misiunea cu cea a filosofiei, științelor naturale ori satirei, întrucât ceea ce i se cere este „să desfete și să recreeze mințile mulțimii necoapte și ale poporului de rând". Poetul să lase adevărul ascuns în seama filosofilor și a oamenilor de știință, care sunt foarte depărtați de poezie.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea