ch„O bună definiţie înseamnă un pas în cunoaşterea lucrurilor”.
(George Călinescu, Aforisme şi reflecţii, p.79).

.Epidemia cu coronavirus a făcut ca zilnic (aproape) fiecare cetăţean să pronunţe noţiunile virus, virusuri și viruşi, dar fără ca numeroşi dintre aceştia să cunoască sensul și conţinutul acestora și care este diferenţa dintre acestea.
Până la apariţia calculatoarelor:
1) noţiunea de „virus” era una singură, avea un singur sens și se referea numai la „materia organică”, numai la „organismele vii”;
2) nu se făcea diferenţă între „virusuri” și „viruşi” care, la singular, au denumirea comună de „virus”.
În biologie / microbiologie noţiunea de „virus” a avut și are și acum acelaşi sens (sublinierile îmi aparţin): 1) agent patogen, vizibil numai la microscop, caracterizat printr-un parazitism celular strict, care se reproduce numai în interiorul celulelor vii infectate şi provoacă diverse boli infecţioase; 2) care ţine de structura, de esenţa, de funcţiile unui organ sau ale unui organism viu, care se referă la organe sau la organisme vii.
Noţiunea de „viral” are sensul (în biologie) de „care este specific unui virus, care se referă la un virus, care este provocat de un virus; virotic.”. Exemplu: hepatită virală.

Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).
    Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

chParodie la adresa mentalităţilor şi a modului de viaţă imoral
și parazitar întâlnit tot mai mult în societatea „modernă”.
Din cartea „Viaţa, religia și fiscalitatea”, de N. Grigorie Lăcriţa.

Domnule Director

Subsemnatul Fericitu Yok, domiciliat în strada Evazioniştilor legali nr. 666, cu deosebit respect vă rog să mă ajutaţi în clarificarea următoarelor probleme:
1. În anul 2000, m-am căsătorit din dragoste cu văduva prietenului meu de suflet Ciufutu, o femeie foarte frumoasă, care avea o fată de 18 ani.
Tatăl meu, după căsătoria mea, ne-a vizitat de mai multe ori, ca până la urmă, să se îndrăgostească de fiica mea vitregă, cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, fără să-mi ceară consimţământul, dar pe care, mai târziu, i l-am dat.
Deci, fiica mea vitregă, mi-a devenit mamă vitregă, iar tatăl meu, ginerele meu, eu fiind în acelaşi timp socrul tatălui meu.

Rămân la părerea că nu trebuie să citești toată opera unui filosof sau scriitor pentru a cunoaște acel ceva semnificativ, care constituie nucleul personal-diferențiant al operei/gândirii  sale, implicit contribuția acestuia la sporul culturii naționale și universale. Da, căci în pofida justei opinii a lui Confucius din urmă cu două milenii și jumătate, cum că „Nu poți să deschizi o carte și să nu înveți ceva” (nobilă invitație făcută semenilor din toate timpurile de-a se instrui necontenit prin studiu individual, chiar și atunci când cartea valoroasă, precum în aberanta noastră epocă submediocră și hipertehnologizată, este nemilos agresată de maculatura înfloritoare și cu îndreptățite pretenții la „nemurirea” de tip consumerist), se subînțelege că niciun trăitor în nătânga civilizație a bombardamentului informațional nu poate să citească tot ce se tipărește, motiv pentru care locul culturii temeinice și anevoioase, adică făcută cu esențiala contribuție a ochiului, a fost luat de informația după ureche (la propriu și la figurat).

chParodie prin care se arată care sunt cei care trăiesc din avuţia economică creată de cei direct productivi.
Din cartea „Viaţa, religia și fiscalitatea”, de N. Grigorie Lăcriţa.

În „Declaraţia fiscală anuală”, la rubrica „Precizaţi câte persoane aveţi în întreținere, pentru a beneficia de deducere personală la calculul impozitului pe salariu ?”, domnul Nicola Grig a răspuns: „Cunoscând că falsul în declaraţii se pedepseşte conform legii penale, prin prezenta declar pe proprie răspundere că, o parte din venitul meu, preluat de stat pe cale fiscală, este folosit pentru întreţinerea a:
1) 588 de parlamentari şi 32 de europarlamentari români, cei mai mulţi aflaţi la stabulaţie,
2) 32.000 de puşcăriaşi, sedentari, în 55 de închisori.