Cuprins:
1. Pierderea instinctului statal
2. Pierderea instinctului uman
3. Responsabilitatea noastră față de înaintași și față de urmași
1. Pierderea instinctului statal
În acest articol noțiunea de „instinct statal”, sau „simț de conservare al statului”, este folosită cu sensul de stat care își exercită autoritatea asupra țării pe care o administrează, stat care este și trebuie să rămână permanent, stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil, cu forma de guvernământ stabilită și aleasă de popor ca stat de drept, democratic şi social.
Istoria ne demonstrează faptul că pierderea instinctului statal, este asemenea unui stârv în descompunere, în care poporul nu va mai putea duce multă vreme povara acestuia, ceea ce va face ca și neamul acesta să ajungă și el în descompunere.
- Detalii
- Scris de N. Grigorie Lăcrița
"Natura" lui Aristotel a fost înțeleasă ca o energie care lucra în vederea atingerii unui scop. Pentru el, toate lucrurile aveau dinamica ṣi finalitatea lor.
Astăzi se consideră că lumea este alcătuită din obiecte independente, multe dintre ele inanimate, pe când el a conceput-o ca fiind compusă din procese ori produse ce există dintr-o rațiune foarte precisă.
Mişcarea face parte din însăşi definiţia tuturor plantelor şi animalelor, ba mai mult, chiar şi a unor detalii vegetale, cum ar fi frunza, rădăcina şi scoarța, (METAFIZICA, 1026a, traducere Ştefan Bezdechin, Editura ACADEMIEI, 1965), spunea Aristotel.
Fericirea nu este o stare sufletească fixă, ci o activitate (ETICA NICOMAHICĂ, 1097b), iar sufletul nu este o esență spirituală prețioasă, ci un principiu vital (DE ANIMA, 413). Apoi, elementele fizice nu sunt atomi, ṣi nici tipuri diferite de substanță, ci tensiuni între contrarii (FIZICA, 188a).
Astfel, pentru Aristotel, toate lucrurile se află fie în devenire, fie în curs de pierdere, iar natura, ca un bun gospodar, este cea care hotărăşte toate venirile şi toate plecările.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (3) NATURA ESTE DINAMICĂ ŞI FINALIZANTĂ, IAR ARTA ESTE ENERGIE STRUCTURATĂ
Cu opera „nomadului” brăilean Panait Istrati, care – aidoma lui Maxim Gorki – a cunoscut din copilărie colții sărăciei, a terminat doar șase clase primare, a practicat vreo 14 meserii, a călătorit în Orientul Mijlociu, Egipt și Franța (aici a învățat franceza clasică și a început să scrie literatură de calitate), cu opera acestui „nomad”, prin urmare, m-am „întâlnit” când eram elev de liceu, atunci citindu-i scrierile neprimejdioase pentru regim (Ciulinii Bărăganului, Chira Chiralina, Codin, Moș Anghel, Neranțula etc.), precum și cele două volume de Opere alese (Povestirile lui Adrian Zograffi), traduse de Eugen Barbu din limba franceză (Editura Pentru Literatură, București, 1967): Prezentarea haiducilor și Domnița din Snagov.
Chiar dacă Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe faimosul nostru conațional autodidact („Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei”), iar Pamfil Șeicaru, datorită includerii unor pesonaje homosexuale în povestirile Moș Anghel și Chira Chiralina, îl numește pe Istrati „biet poet al șezuturilor deflorate”, eu într-atât am apreciat vraja limbii lui de povestitor și calitățile sale de luptător, încât i-am făcut acest portret literar în cartea Symphonia cuvintelor (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005):
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Citește mai departe: Spovedanie pentru învinși, curajoasa carte a lui Panai Istrati despre bolșevism
Cu toate insistențele justificate asupra asemănării dintre Platon şi Aristotel, primul lucru care iasă în evidență este o deosebire, în sensul că Aristotel nu ne lasă să ghicim, pe negândite, în ce raport se află propria lui concepție despre artă cu cea a lui Platon.
Bunăoară, Aristotel îşi leagă la modul explicit concepția sa despre originea meşteşugului de contestarea fabulei lui Platon cu privire la originea prometeică a acestuia. "În mare greşeală (...) sunt aceia care afirmă că alcătuirea omului este nu numai imperfectă, dar şi inferioară celei a tuturor animalelor, văzându-l că este, cum zic ei, desculț, gol şi fără o armă cu care să se ajute"(DE PARTIBUS ANIMALIUM, 687a). Aluzia îl vizează direct pe Platon.
În realitate, animalele îi sunt inferioare omului, pentru că ele au numai câte o armă de fiecare, în timp ce omul are mâna, o unealtă care poate face alte unelte (Loc. cit.). Datorită acestei prețioase posesiuni, omul este animalul cel mai bine echipat pentru ofensivă şi pentru apărare în luptă; "...deoarece mâna este gheară, copită şi totodată corn. Tot aşa este şi lance, şi spadă, şi orice altă armă sau unealtă am dori; căci ea poate fi toate acestea în virtutea puterii ei de-a le apuca şi ține pe toate (Ibid., 687b).
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (2) ORIGINEA NU ESTE ÎN PROMETEU, CI ÎN MÂNA OMULUI
„Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”. (Petre Ţuţea)
Rezumat. Creștinismul este totalitatea formelor de credință în persoana și în scrierile care conțin cuvintele și învățăturile lui Iisus Hristos, fiind, în lume, religia cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu peste 2,4 miliarde de adepți.
Nașterea, viața, moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos (1) sunt considerate cele mai important eveniment din istoria creștinismului, (2) au rămas și vor rămâne, pentru veșnicie, pline de mister și (3) au produs schimbări majore în viața unei mari părți din omenire.
În lumea creștină nu există persoană care, indiferent de credința sa, să nu-și pună probleme și cu privire de evenimentele pline de mister ale nașterii, vieții, morții și învierii Mântuitorului Iisus Hristos, de la care a luat naștere creștinismul.
Cunoașterea fenomenului religios este o problemă foarte importantă pentru toți oamenii raționali, care vor să-l înţeleagă 1) fie ca un act de cultură general, 2) fie ca o călăuză, ca un îndrumar în viaţă, 3) fie că simt nevoia de apropiere faţă de Dumnezeu, 4) fie ca urmare a unor schimbări majore în viața lor, care i-au condus la noi trăiri sufletești.
- Detalii
- Scris de N. Grigorie Lăcrița