ch„Cuget, deci exist.”. (Rene Descartes).
„Gândirea constituie măreţia omului”. (Blaise Pascal).

Rezumat. Un „liber-cugetător faţă de religie” este „un om care nu este ataşat nici-uneia dintre cele circa 2.400 de religii existente în lume, dar care poate fi, sau este, convins de existenţa unei Forţe Divine, unică și indivizibilă, eternă și infinită”. Un asemenea om este „un credincios fără de religie”. În mod greşit se consideră că „un om liber-cugetător” este un „adept al unui curent ideologic care promovează o atitudine critică față de religie și față de biserică”, că este un „ateu”. Un om liber cugetător este „un om care gândeşte ceea ce vrea”, fără ca altcineva să-i cunoască gândurile și fără să i le poată îngrădi, limita.
Cuvinte cheie: liber-cugetător; gândire; religie; credinţă; Forţa Divină;

A cugeta înseamnă a gândi, a medita, a chibzui, a cumpăni, a reflecta (la ceva).
Noţiunea de „cuget” înseamnă „ceea ce gândește cineva”, capacitatea de a gândi, gândire, conștiință, spirit, suflet, și se asociază cu intelectul, cu mintea, cu rațiunea, cu judecata.

ch„Avem mii de religii care ne fac să ne urâm unii pe alţii,
dar nu avem nici o credinţă care să ne unească.” (N. Grigorie Lăcriţa).

Rezumat. Distincţia dintre „religie” și „credinţă” este o problemă de foarte mare interes pentru orice om care cugetă , cu atât mai mult cu cât clarificările pe această temă sunt și puţine și sumare. Prin acest articol se aduc unele clarificări privind sensul spiritual al acestor noţiuni care fac parte din viaţa fiecărui om, indiferent de „religia” și de „credinţa” s-a.
Cuvinte cheie: religie; credinţă; suflet; minte; oameni; biserică; rugăciune; ritual; dogma religioasă; ipocrizia religioasă etc.

Distincţia dintre „religie” și „credinţă” este o problemă de foarte mare interes pentru marea majoritate a populaţiei, cu atât mai mult cu cât clarificările pe această temă sunt și puţine și sumare.

Indiscutabil că poetul latin Titus Lucretius Carus (pe scurt, Lucrețiu) avea dreptate atunci când, în urmă cu peste două mii de ani, enunța în celebrul lui poem De rerum natura (Despre natura lucrurilor) că Ex nihilo nihil (Din nimic nu apare nimic). Da, căci pentru confortul și comoditatea logicii noastre, infinit inferioară metalogicii divine, este realmente necesar să presupunem că Însuși Atotputernicul n-a creat macrouniversul și microuniversul din nimic, ci din preaplinul dragostei Sale, respectiv din inepuizabila Sa energie.
    Iar acest punct de vedere este în perfectă concordanță cu cele mai recente „adevăruri” ale științei: Nimic nu poate veni în existență de la sine și „Cele mai multe particule elementare, dacă nu cumva chiar toate, pot fi create prin materializarea energiei”! Ultima axiomă îi mulțumește atât de mult pe atei, încât aceștia sunt dispuși să-I recunoscă Mântuitorului „unele vindecări” (doar cele pe care ei le atribuie unei „acțiuni psihosomatice” sau „puterii spiritului asupra materiei”), dar resping cu îndârjire prostească majoritatea miracolelor hristice, considerându-le „pure născociri sau întâmplări fundate pe realități deformate de către tradiție”. Altfel spus, nu poate să fie real ceea ce depășește ridicola putere de înțelegere a „științificilor”, întrucât ei stabilesc nestatornica graniță dintre adevăr și fals, dintre realitate și fantezie...

Monica dec2019Planificarea vacanței a devenit pentru majoritatea dintre noi, mai consumatoare de timp decât în alți anii.  Ar fi fost frumos să putem spune că am putea-o petrece online. Cred însă, că este printre puținele lucruri care nu pot fi digitalizate și am simți un gust extrem de „fake” dacă ne-am închipui într-un peisaj de vacanță mirific ce ni se arată într-un video (excludem varianta ochelarilor 3D și tehnologia „Augmented Reality”). Și atunci am avea de ales între: stăm acasă și trăim o “vacanță amintită” sau “riscăm pe viu” o schimbare de latitudine și longitudine.
Dacă ne gândim că “vacantele amintite” sunt printre cele câteva bucurii târzii ale vieții, pe care încă le putem amâna-a cumpăra suveniruri la tinerețe de prin călătorii este ca și cum ți-ai asigura portofoliul de excursii adresat gândurilor la adânci bătrâneți- rămâne a doua opțiune cu schimbare de peisaj și coordonate geografice, într-o continuă fugă de urmăritorul covidaș.
Atunci când spunem „vreau la munte” chiar și pentru un week-end, cei mai mulți din leatul meu (noi care cuceream maturitatea imediat după revoluție) se gândesc la aer curat cu aromă fumegândă de grătar pe malul râului, în apropierea unei cabane animate cu tot ce trebuie, restaurant, terasă și eventual, un târguleț în care să ne mai îmbrâncim puțin la tarabele cu figurine din lemn, lăcuite colorat, ca pe vremea copilăriei.

Ca să putem vorbi de transfigurarea lui Oscar Wilde, așa cum ne-o relatează el însuși – cu senzațională sinceritate – în opusculul De profundis, trebuie să știm cine a fost și ce încercare a vieții lui (era, ne spune André Gide, în Amintiri despre Oscar Wilde, atât de „bogat, mare, frumos, încărcat de fericire și onoruri”, încât strălucea ca zeul Apollo, cu care era asemuit de unii contemporani) l-a determinat să-și renege trecutul efemer-spectaculos, pentru ca, prin mila de care se lasă pătruns, să guste din negrăita duioșie generată de suferința pentru altul, pasul decisiv spre fericirea sui-generis de-a suferi pentru altul.
    Iar transfigurarea sau radicala schimbare de macaz moral a lui O. Wilde se învederează chiar din titlul De profundis, începutul Psalmului 130 (O cântare a treptelor), cu echivalentul românesc „Din fundul adâncului”...
    Despre Oscar Wilde se știe că s-a născut în Dublin pe data de 16 octombrie 1854 (fusese botezat Oscar Fingall O’Flahertie Wills), ca „fiu al unui medic și al unei poete, traducătoare din Lamartine și Dumas-tatăl” (Dan Grigorescu, prefațatorul și autorul Tabelului cronologic la romanul Portretul lui Dorian Gray, tradus în românește de D. Mazilu și apărut la noi în anul 1969 la Editura pentru Literatură din populara BPT – Biblioteca pentru Toți); că în 1864, când Oscar era elev la Portora School, doctorul William Wilde „e condamnat pentru atentat la pudoare”;