l         Cei care au scris despre teoria poeziei și-au întemeiat observațiile critice pe o filosofie la fel de vagă a relației dintre frumos și artă. O variantă la tema artei ca imitație a adevărului interior precum și ca furnizare de frumusețe este tabloul poetului incomparabil făcut de Sir Philip Sidney. El "merge mână în mână cu Natura", dar "devine în fapt altă Natură"(Sidney, op, cit, p, 8). Sidney susține că întregul sistem al artelor liberale are drept obiect natura, căreia i se supune. Sigur poetul este capabil să depășească toate operele naturii și să se înalțe deasupra lor, deoarece Făuritorul ceresc l-a făcut și pe el, la rându-i, făuritor. "Natura n-a împodobit niciodată pământul în tapiserii atât de bogate cum au făcut-o feluriții poeți, nici cu râuri plăcute, arbori roditori, flori dulce-mirositoare, nici cu orice altceva ar putea face mult preaiubitul pământ și mai fermecător"(Loc, cit.). Poetul îl crează pe îndrăgostitul ideal Teagene, pe prietenul ideal Pilade, pe soldatul ideal Orlando, pe prințul ideal Cirus. "Spiritul înălțat" al poetului ne face să știm ce este desăvârșirea.

Detalii

p    Istoria lumii până la Voltaire nu era decât o penibilă înșiruire de regișori și dictatori, mai mult sau mai puțin degenerați, plus luptele ce se dădeau pentru ocuparea tronului și menținerea la putere un timp cât mai îndelungat, ocazie cu care deveeau personaje istorice atât susținătorii suzeranului în exercițiu, cât și adversarii fățiși ori din umbră ai acestuia. Ăsta, de altminteri, este  motivul pentru care toate perioadele istorice, din antichitate și până în zilele noastre, sunt pline ochi de intrigi, comploturi, asasinate și războaie, inclusiv conflictele și războaiele religioase, precum cruciadele creștinilor occidentali împotriva mahomedanilor, îndeosebi împotriva otomanilor, războaiele catolicilor francezi pentru lichidarea calvinilor/hughenoților, a lungului și pustiitorului război de 30 de ani (1618-1648), purtat de alianța catolicilor europeni împotriva protestanților, apoi encomienda sau nimicitoarele războaie purtate de conchistadorii spanioli (alde Hernan Cortes și Francisco Pizarro) împotriva imperiului aztec (Mexicul de astăzi) și al celui incaș (actualul stat Peru), nu în ultimul rând jihadul sau „războiul sfânt” al musulmanilor împotriva necredincioșilor/neislamicilor. 
    Marele iluminist francez a fost primul istoric și gânditor care a subliniat rolul maselor, nu doar întru împlinirea perioadelor istorice (sclavii în Antichitate, șerbii și meșteșugarii în Evul Mediu, țăranii, proletarii și burghezii în epoca modernă), ci și în declanșarea unor schimbări politico-sociale prin răscoale, proteste spontane, greve sau chiar revoluții. 

Detalii

l    Cea mai cuprinzătoare definiție a artelor făcea din ele fie un mojloc de perfecționare a naturii, fie o formă de concurare a activității creatoare a lui Dumnezeu. Pentru curentul de gândire ortodox, imitația era esența oricărei arte. Simpla imitație era lărgită într-o imitare a naturii, iar acesta, la rândul ei, într-o imitare a artei lui Dumnezeu. Poetul este un alt Dumnezeu, spune Scaliger cu îndrăzneală, deoarece el poate crea ceea ce ar trebui să fie (Scaliger, POETICA, cartea I).
          Natura era considerată ca fiind ascunsă îndărătul sau dedesubtul aparenței vizibile. Cennino Cennini spune: "Pentru pictură trebuie să fim înzestrați atât cu imaginație cât și cu dibăcie în mâini, ca să descoperim lucruri nevăzute ascunse sub opacitatea obiectelor naturale și ca să le fixăm cu mâna, înfățișând vederii ceva ce înainte nu părea să existe". Dar căutarea acestei metode sau legi secrete era încărcată cu o semnificație religioasă. Era căutarea deprinderilor lui Dumnezeu, care, ipotetic vorbind, sunt perfecte. Dürer scria că prin căderea lui Adam, oamenii au pierdut urmele frumuseții divine așa cum și-au pierdut și virtuțile inițiale. "Creatorul i-a făcut cândva pe oameni așa cum trebuie să fie și socotesc că înfățișarea chipeșă și drăgălășenia se află răspândite prin toată mulțimea de oameni". Artistul trebuie să găsească urmele acestei forme perfecte pierdute "(Dürer, HRANA UCENICULUI PICTOR, ed, cit, p, 156).
Detalii

l          Studierea doctrinei poetice a Renașterii timpurii în scopul de a-i degaja semnificația filosofică oferă un tablou analog. În genere, arta picturii era considerată ca filosofie a mișcării sau a naturii fizice, iar arta literaturii, filosofie a moravurilor. 
          Unul dintre amuzamentele vremii era disputa în jurul meritelor celor două arte. Dar oricât ar fi putut pretinde pictorul o mai mare universalitate ori o mai strâsă apropiere de natură, iar literatul o intelectualitate superioară, cele două arte ale lor se despărțeau numai după o demarare comună în calitate de reflectări suplimentare. "Pictura este poezie mută, poezia pictură grăitoare". În ceea dintâi APĂRARE importantă A POEZIEI, cea a lui Boccaccio, care în multe privințe a constituit modelul celor scrise în următorii două sute de ani, autorul își tratează arta ca pe o maimuță generală a naturii, aducând astfel poezia foarte aproape de ceea ce ținea să fie pictura. "Epitetul (maimuță a naturii) ar putea fi mai puțin supărător (decât maimuță a filosofilor), de vreme ce poetul se străduiește din toate puterile sale să exprime în vers nobil defectele, fie ale Naturii înseși, fie ale veșnicei și neclintitei ei lucrări (...) formele, deprinderile, rostul și acțiunile tuturor lucrurilor însuflețite, rotirile cerului și stelelor, puterea strivitoare a furtunilor, sfârâitul și trosnetul flăcărilor, tunetul valurilor, munții înalți și crângurile umbroase și râurile în curgerea lor (...) atât de viu exprimate, încât va părea că înseși obiectele se vor înfățișa cu adevărat în (...) poemul scris"(DE HOLLANDA, op, cit, pp, 15, 16). 

Detalii

l         Disecția anatomică era și ea o metodă ajutătoare de laborator pentru artiști la convertirea materiei prime naturale a profesiei lor în știință. Rafael și Dürer au utilizat scalpelul, iar Michelangelo și-a împins cercetările atât de departe, încât începuse a nutri ambiția de a scrie un tratat erudit despre baza anatomică a mișcării umane. 
          Munca lui Leonardo în domeniul anatomiei supravețuiește sub forma multor desene importante, prin care a adus întregiri substanțiale științei anatomice. Caietele sale de schițe pot fi considerate ca o parte din materialul didactic necesar școlilor medicale. În mintea lui Michelangelo nu se dădea nicio luptă între experimentalismul științific și reverența față de clasici. A deschis toracele cu instrumentul său de disecție ca orice student în medicină. Dar lăcașul de lut pe care-l mânuia și-l observa în felul acesta era pentru el totodată un model de simetrie și proporție pentru clădirea arhitectului. 
          Vitruviu l-a învățat pe Michelangelo această proprietate a corpului omenesc. "Rezultă de aici cu toată certitudinea că elementele arhitectonice trebuie să urmeze aceeași regulă ca și membrele corpului omenesc", îi scria el cardinalului Rodolfo Pio din Capri. "Cel ce n-a ajuns să stăpânească sau nu stăpânește figura omenească și mai cu seamă anatomia nu v-a putea să o înțeleagă niciodată"(MICHELANGELO, ed, CARDEN, p, 315). 

Detalii

  1. (9) ARTA ESTE NATURĂ PE O TREAPTĂ MAI JOS. ROLUL MATEMATICII
  2. (8) ARTISTUL CA FILOSOF ȘI CRITIC
  3. (7) ZESTREA SPIRITUALĂ A ARTISTULUI