Într-un anumit înțeles, producția artistică imitativă îşi găseşte definirea chiar în formele frumoase pe care le crează, pentru că într-o asemenea împrejurare, ea reprezintă exprimarea sentimentului în conformitate cu rațiunea dreaptă. Apoi, acest scop al artei îşi are prelungirea tocmai în efectul pe care-l produce asupra contemplatorilor.
În sistemul estetic al lui Aristotel, funţiile se intrepătrund, în sensul că forma artistului creator devine materia plăcerii spectatorului sensibil, dar această plăere, deşi formă, devine materialul omului de stat - educatorul.
Bunăoară, energia eliberată într-un cântec sau într-o piesă de către geniul creatorului nu încetează după ce acesta satisface toate canoanele meşteşugului temeinic şi ale formei frumoase. Această energie generează o nouă energie, sub forma unei activități emoționale în sufletele celor care receptează formele frumoase, la modul plasticizat.
Dacă subiectul este sufletul tragedie şi principiul ei prim, aşa cum spune Aristotel, atunci, plăcerea spectatorului este sufletul şi principiul prim al subiectului, iar scopul tragediei este pentru acesta, plăcerea particulară pe care o provoacă, şi implicit, scopul comediei este plăcerea ei specifică, al poeziei epice la fel, şi tot aşa în situația muzicii, sculpturii, picturii, fiecare fiind cu plăcerea ei caracteristică.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
2.Daoismul
La elaborarea acestui capitol al lucrării am purces de la excepționala carte Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale (Editura Științifică, Biblioteca Orientalis, 1999), traducerea din chineza veche, notele și comentariile aparținându-i lui Șerban Toader. Coroborând lectura atentă a acestei cărți cu Elemente de taoism, cartea cercetătorului englez Martin Palmer și, mai nou, cu Filozofia chineză, dar îndeosebi cu versetele legendarului Lao Zi în tălmăcirea lui Dinu Luca,
lucrare apărută în anul 1993 la Editura Humanitas cu titlul Cartea despre Dao și Putere cu ilustrări din Zhuang Zi, deci procedând la o lectură încrucișată a textului de bază și a interpretărilor date de sinologi, am izbutit în acest chip să intru sub învelișul cripto-laconic al spuselor înțeleptului și să mă las pătruns de inalterabila savoare a gândirii lui lirice, ridicată de discipoli de la rangul de filosofie imperială la aceea de religie.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
1.Confucianismul
Puține informații sigure se știu despre cel care, născut în familia Kong și adesea numit Maestrul Kong, Kong Zi sau Kong Fu Zi, a fost făcut cunoscut în lumea întreagă de către misionarii occidentali din secolele XVII și XVIII sub forma latinizată Confucius, formă care se utilizează și în prezent.
De pildă, se știe că Maestrul, considerat cel mai ilustru dintre înțelepții Chinei,
s-a născut în anul 552 î.Cr. în țara Lu, un mic regat situat în actuala provincie Shandong, că în jurul anului 495 a trebuit să se autoizoleze (ideologia lui nu mai corespundea exigențelor timpului), așa că – însoțit de un grup de discipoli – el a pribegit mai mulți ani și că în final s-a putut întoarce în regatul Lu, unde a continuat să-și răspândească învățătura și unde a murit în anul 479.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Ce ți-e și cu obișnuința! Sute de ani, îndeosebi de la Renaștere încoace, li s-a băgat în cap generațiilor succesive de europeni și europenizați (mai nou de europeni americanizați) că monopolul adevăratei cunoașteri umane, aidoma monopolului tehnico-științific, economico-financiar și politico-militar, este deținut de corifeii Apusului. Că, adică, dacă ei afirmă și/sau confirmă ceva, apoi acel ceva este adevărul gol-goluț (oamenii luați în brațe de tartorii occidentali devin la țanc vedete, în pofida valorii lor îndoielnice, și faptele agreate de ei nu pot fi decât obligatorii pentru ceilalți pământeni), după cum dacă pun pe ceva eticheta de fals, apoi așa trebuie să rămână.
Altminteri, adică susținând cu argumente întemeiate o părere contrarie, riști (în cel mai bun caz) să nu fii băgat de nimeni în seamă.
Și când spun „nimeni”, mă gândesc la presa occidentalilor și la mediile lor academice într-atât de (in)corecte, încât lui Nicolae Paulescu, adevăratul descoperitor al insulinei, nu i s-a făcut nici acuma dreptate în legătură cu atribuirea Premiului Nobel pentru această importantă descoperire, pe când lui Elie Wiesel, un impostor arătat cu degetul chiar de coreligionarii săi, nu i s-a retras Premiul Nobel pentru Pace cât timp a trăit, iar după moartea lui nici pomeneală să o facă cineva.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
III.Problema răului
3)Problema răului fizic
În principiu, răul fizic nu este consecința directă a libertății umane. Dar chiar dacă admitem că libera alegere (mândria, nechibzuința, necumpătarea etc.) este cauza unor rele fizice, totuși, cum se explică gratuitatea atâtor suferințe umane (boli, cataclisme naturale, răni provocate de semeni) și de ce o Ființă absolut perfectă îngăduie să existe, măcar în cazul pruncilor nevinovați, atâta suferință nerăscumpărabilă?
Modelul răului fizic, așa cum am arătat la momentul potrivit, este cuprins în romanul camusian Ciuma, care concluzionează că dacă umanitarismul este corect, atunci teismul este greșit. Dilema camusiană, șubredă din pricina premisei „Iar a combate epidemia înseamnă a lupta împotriva lui Dumnezeu, care a trimis-o”, se prezintă astfel: Dacă suferința este condiția unui bine mai mare, omul nu trebuie să lupte cu ea, deoarece așa el acționează indirect pentru eliminarea celui mai mare bine. Iar dacă Dumnezeu a trimis epidemia ca să ne pedepsească și noi o combatem, atunci se cheamă că acționăm direct împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, fie că suferința este condiția unui bine mai mare, fie că este pedeapsa divină pentru săvârșirea răului, acționând împotriva ei, de fapt omul se opune mai binelui.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI