Este adevărat că filosofia secolului al XVII-lea se manifestă paralel cu afirmarea neoclasicismului în artă. Dar în ansamblu, filosofii se opuneau spiritului aristotelic din care arta își deriva inspirația proaspătă. Filosoful lor grec era mai degrabă Democrit decât Aristotel sau Platon. Ei aplicau rațiunea lor politică, psihologică, optică, și fizică, la metodologia generală și la metafizică, întrunindu-se în această privință cu Copernic și Galilei, Kepler și Newton. Se poate spune în genere că dramaturgii și criticii francezi au creat o nouă modalitate rațională pentru epoca și țara lor fără ajutorul filosofiei și chiar sub privirile ei condescendente. Ocupați cu studiul și cu noua știință matematică, filosofii nu au urmărit cu simpatie schimbările ce aveau loc în lumea literară și artistică. Într-adevăr, ațintindu-și privirile asupra formelor libere și neregulate dintr-o perioadă mai veche și neizbutind, cei mai mulți dintre ei, să-și modifice concepția tradițională despre proprietățile dăunătoare ale fanteziei, ei au accentuat chiar și contrastul dintre sferele filosofiei și artei.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Dürer nu ar fi rupt niciodată geniul omenesc de inspirația divină sau de cultivarea prin studiu. Astfel, pentru el, fantezia îmbelșugată și capricioasă continuă să rămână îndatorată lui Dumnezeu și studierii naturii și a matematicii.
Există însă în critica literară a vremii o tendință de a reteza net legăturile dintre poezie și natură și dintre poezie și modelele clasice. Unii declară că substanța poeziei este ficțiunea pură. Această interpretare contravenea doctrinei ortodoxe după care poezia era imitație a universului. Adică, geniul inventiv al poetului se îndeletnicește cu figurarea ideilor platonice, a tiparelor stocate în cer, ale unui bine superior și ale unui civism mai eroic.
Interpretarea imitației ca act de copiere, chiar dacă era vorba despre pătrunderea legii tainice a lui Dumnezeu sau a universului aristotelic, dignifica și încătușa oarecum funcția poetului.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
Citește mai departe: (20) POEZIA CA FICȚIUNE PURĂ. REVOLTA CRITICII
Reacția radicală împotriva finalității morale a poeziei este succint exprimată de Castelvetro: „Dacă un poem este desfătător, ce mai contează începutul, mijlocul și sfârșitul?" Iar Bernardo Tasso (1493-1565) mărturisește: „Mi-am cheltuit cele mai multe eforturi în încercarea de a plăcea, întrucât îmi pare mai necesară și mai anevoie de atins, pentru că știm din experiență că mulți poeți ne pot instrui și ne pot aduce foloase în foarte mare măsură, producându-ne însă cu siguranță foarte puțină desfătare".
Aserțiunea lui Castelvetro că plăcerea, nu instruirea și virtutea, este ținta poeziei, este cea mai extremistă vedere pe care o putem întâlni în teoriile asupra poeziei din acea vreme și reprezintă heterodoxia infiltrată în întreaga sa teorie despre poezie. Poetul nu trebuie să-și confunde misiunea cu cea a filosofiei, științelor naturale ori satirei, întrucât ceea ce i se cere este „să desfete și să recreeze mințile mulțimii necoapte și ale poporului de rând". Poetul să lase adevărul ascuns în seama filosofilor și a oamenilor de știință, care sunt foarte depărtați de poezie.
- Detalii
- Scris de Valentin Lupea
În decursul timpului am scris mai multe recenzii despre cărțile octogenarului romașcan Mihai Horga. Astfel, în iunie 2016 am scris despre cartea sa Crepuscul, în aprilie 2021 despre savurosul Amalgam de cugetări, iar în 2024 despre tâlcurile (mini)maximelor din volumul Seva cuvintelor. De fiecare dată am apreciat neobositul efort al autorului de-a găsi, vorba lui M. Eminescu, „cuvântul ce exprimă adevărul" prin polifonia lexicală (aparent, simple jocuri de cuvinte) și prin riguroasa simplificare înspre esențializare.
Iată motivul pentru care închei comentariul la Amalgamul de cugetări cu următoarele concluzii: „Hazul, buna dispoziție și ironia elegantă sunt alte inepuizabile resurse spirituale cu care Mihai Horga izbutește să-și delecteze cititorii nepripiți și de care, desigur, Amalgamul nu duce lipsă. Îndeosebi a treia însușire din cele mai sus menționate, vrând-nevrând m-a dus cu gândul la sobrul și blajinul I.A. Bassarabescu (1870-1952), nu atât în calitate de maestru al genului scurt (Sâmburele, Pe drezină, Leandrii, Vulturii etc.), cât în cea de umorist delicat, «care nu-și permite să râdă de eroii lui, decât pentru că în taină le dăruiește iubirea și compătimirea sa» (Tudor Vianu)".
- Detalii
- Scris de George Petrovai
Citește mai departe: Profunda simplitate a poeziei lui Mihai Horga
O autoritate intelectuală și păgână, oricât de impunătoare ar fi ea, este de natură să acționeze asupra minții omului altfel decât o autoritate religioasă, deoarece atunci când omul se raportează la ceva creat de om, discuția este totdeauna cu putință.- Detalii
- Scris de Valentin Lupea