După cum reiese din titlu, scopul acestui articol este să ilustreze, în măsura posibilităților, asemănările și deosebirile dintre Însemnări din subterană și Cu Dumnezeu în subterană, două remarcabile scrieri, care, situate în timp la peste 100 de ani una de cealaltă, se ocupă (cu mijloace filosofico-literare și/sau moral-estetice specifice) de subteranele condiției umane. Iar cînd spun condiția umană, am în vedere atât dimensiunea spirituală a omului (elevația sau, dimpotrivă, abjecția rezultată din crâncenele confruntări cu semenii), cât și cea fizică (lipsurile și suferințele generate de răutatea, inconștiența, egoismul sau cruzimea altora, în principal de ticăloșia cârmuitorilor).
Însemnări din subterană, prima dintre scrieri, este celebra nuvelă publicată de Feodor Mihailovici Dostoievski în anul 1864, despre care André Gide (dar nu numai el) va spune că o consideră „cheia de boltă a întregii sale opere”, pe când cartea Cu Dumnezeu în subterană, apărută în românește la Editura Casa Școalelor de-abia în 1994 (prima ediție a apărut în Anglia în anul 1968), este tulburătoarea operă a compatriotului nostru Richard Wurmbrand.
- Detalii
- Scris de George PETROVAI
Citește mai departe: De la subterana dostoievskiană la cea wurmbrandiană
Între 1919 şi 1940, timp de 21 de ani, în localitatea Bistriţa, judeţul Mehedinţi, a apărut una dintre cele mai importante reviste de folclor din ţară, „Izvoraşul”, care a cunoscut o arie de răspândire impresionant de amplă, ajungând, prin neistovita risipă de energie a fondatorului şi directorului ei, preotul, învăţătorul şi folcloristul Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, la comunităţile de români „de pretutindeni”, din Serbia, Bulgaria,Grecia, Basarabia, Bucovina, America etc.
Apariţia revistei „Izvoraşul” a declanşat o veritabilă, puternică resurecţie a activităţii de culegere şi cercetare ştiinţifică a folclorului românesc, pe adresa redacţiei sale fiind expediate mii şi mii de scrisori cu prestigioase colaborări ale unora dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi folclorişti ai vremii şi cu valoroase piese folclorice, culese de învăţători, profesori, preoţi, militari şi oameni simpli, ştiutori de carte, mai luminaţi, din lumea satului acelor vremuri.
Cercetând aprofundat întreaga colecţie a revistei „Izvoraşul”, am descoperit, în schimb nenumărate alte „cântece de cătănie şi război”, create în anii întunecaţi, tragici, ai Primului Război Mondial, precum şi în perioada imediat următoare, de către soldaţii-ţărani, de către cei care îi aşteptau „cu dor şi suferinţă” sau de către impresionant de mulţi poeţi populari, în bună parte, anonimi.
- Detalii
- Scris de Victor Rusu
Citește mai departe: CENTENARUL MARII UNIRI | Folclorul poetic şi idealul unităţii naţionale
Critic și istoric literar de rigoare bizantină și acribie benedictină (născut la Milești, județul Dolj, în același an cu acad. Răzvan Teodorescu), poet și prozator frenetic, autor de insolite romane de tip puzzle, din matricea narativă a lui William Faulkner, D.R. Popescu, Julio Cortazar -, profesorul craiovean Marian Barbu își continuă, cu fervoare de Comandante Che Guevara și elan adolescentin, călătoria prin tărâmul magic al literaturii române și universale.
Deși a promis - în două rânduri, în public, neprovocat - că NU va mai scrie niciodată… Periplul său pe valurile înspumate ale literaturii (cu sau fără valențe marine sau oceanice) are întreite virtuți:
1. Croazieră de plăcere;
2. Explorare, prospectare, disecare lucidă, dar prietenoasă, și evaluare a autorilor selectați în confrerie, critică literară de standard judecătoresc, cu sentințe irevocabile, gen Titu Maiorescu, G. Călinescu, Al. Piru;
3. Căutare a eului său profund, descoperire a chipurilor din străfunduri, prin temerare zile și nopți de meditație și contemplație, știind, deodată cu Solomon Marcus, zămislitorul Poeticii matematice, că reflexivitatea și autoreferința ilustrează capacitatea unui sistem semiotic „de a se întoarce asupra lui însuși, de a deveni propriul său obiect și de a se referi la sine”.
- Detalii
- Scris de Dan Lupescu
Peste amintirea lui Emil.A. Dandea, personalitate marcantă a luptei pentru Marea Unire şi apoi a consolidării noului stat naţional român, s-a aşezat, o bună perioadă de timp colbul istoriei unui regim roşu, care a pus pe primul plan, la începuturile sale, purificarea politică, prin înmormântarea, la propriu şi la figurat, a elitei româneşti şi chiar a simbolurilor naţionale. Mai catolici decât ceilalţi supuşi ai „papei” Stalin, comuniştii români au dovedit, pentru aşa-zisul regim al democraţiei populare, care promitea raiul pe pământ, dar care a sfârşit sub ghilotina nemiloasă a unei istorii înşelată şi fraudată, un debordant exces de zel în a-şi ignora şi distruge înaintaşii, îndeosebi pe cei provenind din rândurile burghezo-moşierimii şi de a rămâne doar cu cenuşa acestora, spre bucuria şi satisfacţia duşmanilor.
O astfel de soartă a avut şi tânărul combatant pentru cauza Unirii, Emil Aurel Dandea, născut la Bucium, lângă Abrud, la 22 ianuarie 1893, într-o familie ce avea rădăcini extinse printre revoluţionarii români de la 1848-1949 şi mai târziu printre fruntaşii mişcării naţionale româneşti din Transilvania.
- Detalii
- Scris de Virgil Pană
Citește mai departe: Emil A. Dandea, o viaţă de om plină de înfăptuiri şi de dezamăgiri
„Peste douăzeci de ani vei fi dezamăgit din cauza lucrurilor pe care nu le-ai făcut, nu din cauza celor pe care le-ai făcut.”
Mark Twain
În Maramureș, rostul colinzilor este vestirea Nașterii Mântuitorului, iar colacul primit constituie o răsplată pentru aducerea acestei vești.
Pomul de crăciun a apărut, prima dată, în casele sașilor din Ardeal, ca un reflex al unui obicei păgân precticat de către vechii goți, care împodobeau copacii cu ocazia unor sărbători tradiționale. De aici, obiceiul s-a extins în casele germanilor din București și apoi în casele românilor bogați.În final, împodobirea pomului de crăciun a devenit o tradiție pentru toți românii. Cumpărarea bradului și împodobirea lui cu fâșii de hârtie colorată, cu lumânări și jucărioare caraghioase erau activități la care participa toată familia. În seara și în ziua de Crăciun, tinerii umblau cu Steaua și cu Viflaimul. Viflaimul a fost preluat tot de la sași sub numele de Vicleimul sau Irozii. Scenariile acestui teatru popular sunt foarte eterogene, funcție de gradul de cultură și de instruire ale colindătorilor. Ele reproduceau povestea nașterii lui Iisus Hristos. În fruntea alaiului mergea regele Irod, urmat de cei trei magi: Balthazar, Gaspar şi Melchior.
- Detalii
- Scris de Vasile Moiș